Plasarea pe Internet a declaraţiilor de avere ale demnitarilor este una dintre cele mai inteligente lovituri de presă ale guvernului Năstase - via ministrul Informaţiilor Publice.  Ministrul Dâncu se dovedeşte încă odată un profesionist al comunicării şi unul dintre cei mai potriviţi oameni pentru locul pe care-l ocupă în Guvern.  Oricare altul ar fi preferat să stăvilească, în diverse forme, accesul 'hulpav' al presei spre aceste amănunte picante ale vieţii publice.  Oferta făcută pe Internet a dat, pe tavă, subiectele de dezbătut pentru o întreagă săptămână.  Săptămână în care, nota bene, guvernul domnului Năstase se va putea ocupa în linişte de alte treburi mai importante şi, poate, mai delicate. Dar, revenind la oile noastre, să mai notăm că reality - show-ul pe care l-a realizat în acest fel regia Guvernului, bate în audienţă orice altă producţie de acest gen.  În faţa tentaţiei de a şti câte case mai au miniştrii şi ce proprietăţi peste ocean au parlamentarii, interesul faţă de apetitul sexual al nefericiţilor sechestraţi în casa Big Brother de atâta amar de vreme scade spectaculos.  Creşte, în schimb, interesul faţă de diferenţele dintre imaginea pe care publicul şi-o făcuse despre un VIP şi ceea ce află acum că este în spatele său.  Atât confirmările cât şi surprizele sunt şocante.  Dar gratuite, atâta timp cât aceste reglementări legale, menite să stăvilească tentaţia de înavuţire ilicită a aleşilor sau numiţilor patriei, nu este afectată de modul în care ea a fost pusă în practică.  Pentru că în asta constă esenţa problemei: legea n-a fost făcută ca să distreze lumea cu gogomăniile intenţionate sau involuntare ale celor care completează documentele.  Şi nici pentru a se face, pe baza lor topuri ale săracilor sau bogaţilor din guvern sau din parlament.  Rostul legii era să descurajeze adăugarea de bogăţie nejustificată pe timpul mandatelor, când se presupune că, fiind în slujba patriei, pe venituri fixe, oamenii nu pot realiza cinstit acest lucru. În loc de aşa ceva, imperfecţiunile (întâmplătoare?) ale legii nu fac decât să valideze şi să statueze averea dobândită până acum, la mijlocul unui mandat, într-o manieră care face aproape imposibil orice control.  O lege bună în acest sens nu trebuia inventată.  Ea există pe la toate naţiile cu experienţă în domeniu.  Trebuiau doar sintetizate nişte principii şi corelate cu o metodologie care să nu lase loc de aproximaţii. Ceea ce cu legea asta şchioapă aplicată peltic, nu se întâmplă deloc.