Probabil cã doar 'puterea' dintre 1997 ºi 2000 a mai încasat atâtea critici ºi acuzaþii ca cea de acum. ªi acest lucru n-ar trebui sã mire pe nimeni: rostul presei este sã critice - cu mãsurã, bun simþ ºi pe bazã de argumente - Puterea, iar al Puterii sã þinã cont de aceste critici ºi sã nu se lase ameþitã de dragul puterii. Este jocul democratic care oferã cetãþeanului garanþii cã cei pe care i-a ales n-o vor lua razna în momentul în care se vor vedea cu capacitatea de decizie în mânã. Ce este îmbucurãtor este faptul cã spre deosebire de alte perioade istorice, 'bãtãlia' dintre putere ºi presã se duce cu mijloace civilizate ºi, mai ales, legale. Cu excepþia unui ministru de pe la agriculturã, notoriu pentru ranchiunele ºi setea de rãzbunare, nici unul dintre puternicii zilei - începând cu preºedintele Bãsescu ºi premierul Tãriceanu - nu au recurs, pânã acum, la mijloace incorecte pentru a închide gura celor critici sau pentru a le cumpãra bunãvoinþa. Preºedintele se ia la harþã cu orice jurnalist despre care crede cã-l criticã pe nedrept, dã buzna cu telefonul în emisiune sau dã replici pe unde apucã, dar atât. Tãriceanu e mai diplomat: când poate se face cã n-aude, sau rãspunde în doi peri. Dar n-am aflat ca vreunul din ei sã fi fãcut ce-a fãcut puterea dinaintea lor: sã trimitã Garda Financiarã sã scotoceascã prin registrele societãþilor editoare, sau sã punã poliþia, sã intercepteze corespondenþa sau telefoanele celor de pe lista neagrã. Sau, mai simplu ºi mai direct, sã-i taie dupã bunul plac de la contribuþii publicitare sau de la alte surse de finanþare. Guvernul Nãstase a aplicat, din acest punct de vedere, o politicã pe cât de durã ºi de incorectã, pe atât de ineficientã. Mai întâi, publicitatea de stat ºi reeºalonãrile datoriilor au fost folosite ca principale pârghii de stimulare sau de descurajare a anumitor atitudini. Mai mult, prin departamentul de resort, condus cu mânã de fier de Dorina Mihãilescu, guvernul a monitorizat la sânge presa, fãcându-le miniºtrilor dosare voluminoase pe baza cãrora erau judecaþi. Premierul însuºi a încercat sã facã din publicitatea de stat un instrument unitar ºi coordonat de influenþã. S-a lovit însã de orgoliul unor miniºtri cu bugete considerabile care au preferat sã le manevreze în interes propriu, reglându-ºi conturile cu adversarii din interior, lucru care a dat sentimentul fals cã puterea era criticatã mai intens decât era în realitate, ºi aici au excelat Dan Ioan Popescu ºi Miron Mitrea. Dorina Mihãilescu ducea o politicã activã de control ºi de 'sancþionare' a posturilor de televiziune ºi a redacþiilor care nu rãspundeau la comenzi, ajungând pânã la a cere socotealã omoloagei sale de la preºedinþie, în legãturã cu componenþa delegaþiilor de ziariºti care participau la acþiunile oficiale, cerând retragerea unora sau introducerea altora. Îmi amintesc cu stupefacþie ºi astãzi ameninþãrile pe care ªerban Mihãilescu le-a proferat în ºi la adresa unui post de televiziune care difuzase un reportaj neconvenabil guvernului, dându-i de înþeles patronului acestuia cã nu va avea zile uºoare dacã nu-i va da afarã pe 'vinovaþi'. Sunt, din fericire, lucruri pe care începem sã le uitãm. Chiar dacã preþul cu care sunt obþinute - cel puþin în cazul publicitãþii de stat - afecteazã serios siguranþa economicã a multor gazete care se strãduiesc sã fie ºi obiective ºi sã ºi supravieþuiascã. Cred cã, în locul unei interdicþii, în general, elaborarea unor criterii ferme ar putea sã reglementeze lucrurile, nedând taberelor sentimentul unui rãzboi surd.