Probabil că doar 'puterea' dintre 1997 şi 2000 a mai încasat atâtea critici şi acuzaţii ca cea de acum. Şi acest lucru n-ar trebui să mire pe nimeni: rostul presei este să critice - cu măsură, bun simţ şi pe bază de argumente - Puterea, iar al Puterii să ţină cont de aceste critici şi să nu se lase ameţită de dragul puterii. Este jocul democratic care oferă cetăţeanului garanţii că cei pe care i-a ales n-o vor lua razna în momentul în care se vor vedea cu capacitatea de decizie în mână. Ce este îmbucurător este faptul că spre deosebire de alte perioade istorice, 'bătălia' dintre putere şi presă se duce cu mijloace civilizate şi, mai ales, legale. Cu excepţia unui ministru de pe la agricultură, notoriu pentru ranchiunele şi setea de răzbunare, nici unul dintre puternicii zilei - începând cu preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu - nu au recurs, până acum, la mijloace incorecte pentru a închide gura celor critici sau pentru a le cumpăra bunăvoinţa. Preşedintele se ia la harţă cu orice jurnalist despre care crede că-l critică pe nedrept, dă buzna cu telefonul în emisiune sau dă replici pe unde apucă, dar atât. Tăriceanu e mai diplomat: când poate se face că n-aude, sau răspunde în doi peri. Dar n-am aflat ca vreunul din ei să fi făcut ce-a făcut puterea dinaintea lor: să trimită Garda Financiară să scotocească prin registrele societăţilor editoare, sau să pună poliţia, să intercepteze corespondenţa sau telefoanele celor de pe lista neagră. Sau, mai simplu şi mai direct, să-i taie după bunul plac de la contribuţii publicitare sau de la alte surse de finanţare. Guvernul Năstase a aplicat, din acest punct de vedere, o politică pe cât de dură şi de incorectă, pe atât de ineficientă. Mai întâi, publicitatea de stat şi reeşalonările datoriilor au fost folosite ca principale pârghii de stimulare sau de descurajare a anumitor atitudini. Mai mult, prin departamentul de resort, condus cu mână de fier de Dorina Mihăilescu, guvernul a monitorizat la sânge presa, făcându-le miniştrilor dosare voluminoase pe baza cărora erau judecaţi. Premierul însuşi a încercat să facă din publicitatea de stat un instrument unitar şi coordonat de influenţă. S-a lovit însă de orgoliul unor miniştri cu bugete considerabile care au preferat să le manevreze în interes propriu, reglându-şi conturile cu adversarii din interior, lucru care a dat sentimentul fals că puterea era criticată mai intens decât era în realitate, şi aici au excelat Dan Ioan Popescu şi Miron Mitrea. Dorina Mihăilescu ducea o politică activă de control şi de 'sancţionare' a posturilor de televiziune şi a redacţiilor care nu răspundeau la comenzi, ajungând până la a cere socoteală omoloagei sale de la preşedinţie, în legătură cu componenţa delegaţiilor de ziarişti care participau la acţiunile oficiale, cerând retragerea unora sau introducerea altora. Îmi amintesc cu stupefacţie şi astăzi ameninţările pe care Şerban Mihăilescu le-a proferat în şi la adresa unui post de televiziune care difuzase un reportaj neconvenabil guvernului, dându-i de înţeles patronului acestuia că nu va avea zile uşoare dacă nu-i va da afară pe 'vinovaţi'. Sunt, din fericire, lucruri pe care începem să le uităm. Chiar dacă preţul cu care sunt obţinute - cel puţin în cazul publicităţii de stat - afectează serios siguranţa economică a multor gazete care se străduiesc să fie şi obiective şi să şi supravieţuiască. Cred că, în locul unei interdicţii, în general, elaborarea unor criterii ferme ar putea să reglementeze lucrurile, nedând taberelor sentimentul unui război surd.