Când vine vorba despre purtătorul de cuvânt, ca persoană, ne apare brusc în faţa ochilor figura chinuită de migrene a ambasadorului Chebeleu, pe fond albastru, încercând să traducă naţiunii spusele sau intenţiile prezidenţiale. Imaginea rezistă pentru că ne-a apărut pe ecrane vreme de un mandat întreg şi pentru că titularul acestor funcţii a avut un stil al său.

Nu are rost să zăbovim asupra ideii cât de potrivit sau de nepotrivit a fost acest stil. Cert este că el a implementat în public ideea că un preşedinte are nevoie să fie tradus pe înţelesul poporului. Cred, cel puţin, că aceasta a fost socoteala pe care şi-a făcut-o dl Constantinescu atunci când, odată instalat la Cotroceni, şi-a făcut cunoscută intenţia de a nu apela la serviciile unui purtător de cuvânt. Drept urmare, nici n-a avut. Până - zilele trecute. Faptul că dl preşedinte s-a răzgândit asupra ideii pe care o nutrea fată de relaţia sa cu naţiunea exact în momentul în care sondajul CURS indica o nouă pierdere, drastică, de teren în încrederea electoratului, poate să fie o simplă coincidentă. Poate însă să nu fie. Este posibil ca experimentul încercat de dl preşedinte să fie co-răspunzător de regresul înregistrat şi aici aş exemplifica doar prin câteva dintre declaraţiile făcute în direct înainte şi după declanşarea conflictului din Kosovo. Este posibil ca trecerea reacţiilor la nivel înalt prin filtrul comunicatelor şi al declaraţiilor purtătorilor de cuvânt să netezească sau să elimine inadvertenţele de text, să funcţioneze ca un soi de filtru. Iar faptul că la case mari practica este frecventă, mai ales în situatii de criză, mă face să cred că decizia de ultimă oră a preşedintelui este una inspirată. Cu atât mai inspirată cu cât orice gafă poate fi dată, automat, pe seama purtătorului de cuvânt, care n-a înţeles ce a vrut să spună preşedintele.

Nu ne rămâne decât să-i urăm noroc dlui Popescu. Are nevoie.