Presa a așteptat cu o curiozitate de-a dreptul morbidă ziua de 3 martie. Nu pentru că dl Iliescu își serba ziua de naștere, ci pentru a înregistra reacțiile celor doi lideri aflați într-o prelungită dispută publică, puțin obișnuită pentru o formațiune politică ce și-a făcut un titlu de glorie din unitatea de cuget și simțiri. Ultimele desfășurări marcaseră lansarea unui veritabil atac la persoană al președintelui la adresa premierului, urmat de un drept la replică al acestuia, la finele săptămânii, când președintele era în deplasare la Atena. Spuneam, la momentul respectiv, că este un incident fără precedent la un asemenea nivel, pe parcursul anilor în care dl Iliescu s-a aflat pe prima poziție în stat. Președintele a acordat constant întregul său suport premierilor cu care a conlucrat. Cu excepția lui Petre Roman, într-o conjunctură istorică de un cu totul alt tip, relația sa cu șeful guvernului a fost întotdeauna una armonică, de susținere totală. Nici relația cu Adrian Năstase nu a făcut excepție, pe fond. Diferendele au vizat, în special, modul de comunicare, care din rațiuni greu de diagnosticat în acest moment, a devenit unul aproape exclusiv public. Chiar reproșurile transmise de președinte au o conotație aproape exclusiv umană și emoțională. Situația la care s-a ajuns până la acest început de martie a fost una de tipul 'bulgăre de zăpadă', în care resentimentele s-au acumulat pe măsură ce comunicarea directă, nemijlocită, s-a diminuat. Ceea ce s-a întâmplat pe 3 martie, la Cotroceni, indică o schimbare. O schimbare de strategie executivă, în primul rând. Premierul a operat o autocritică implicită, reproșându-și nu substanța diferendelor, ci modul în care acestea au fost transmise. A promis că acest lucru nu se mai întâmplă. O promisiune care, pentru a deveni realitate, implică reciprocitate. Președintele n-a făcut, la rândul său, o astfel de promisiune. Reacția sa firească, neinflamată, la primirea felicitărilor lasă să se înțeleagă că nu agrează, la rândul său, continuarea acestui tip de dialog. Parafrazându-l pe Caragiale, am putea spune că cei doi lideri s-au pupat, în stilul clasic, în Piața Endependenții (Palatul Cotroceni) punând capăt unui mic război rece, din care părțile n-aveau decât de pierdut. Primul pas a fost făcut din direcția mai vulnerabilă și asta dovedește că premierul este capabil să privească cu realism o situație în care orgoliul poate fi cea mai proastă călăuză. Dacă este un armistițiu sau o pace valabilă ne vor putea spune doar evenimentele în curs. Evenimente care reclamă, din start, un maxim de cooperare între cele două Palate. Și între cele două anturaje. Și între cei doi lideri, chiar. |