Aºa cum marile miºcãri tectonice au o ciclicitate ce face ca la un anumit numãr de ani sã se producã un cutremur major, se întâmplã, probabil ºi în domeniul existenþei sociale. Ultimul „cutremur” s-a produs la finele deceniului nouã, când fostul lagãr socialist s-a scuturat de povara totalitarã ºi s-a înscris pe calea democraþiei. Au fost atunci seismele majore din Polonia ºi R.D.G., cu replici de catifea în Cehia, Ungaria ºi Bulgaria ºi cu explozia finalã de la Bucureºti. Au fost cutremure de profunzime, cu mare încãrcãturã ideologicã, ce au aliniat falia esticã a continentului cu cea vesticã. Doar doi ani mai târziu, tabloul geo-politic al lumii s-a limpezit, odatã cu demolarea prin implozie a Uniunii Sovietice, a cãrei structurã de rezistenþã fusese greu pusã la încercare de experimentele gorbacioviene.
Douã decenii mai târziu, un alt val seismic s-a declanºat în Orientul Mijlociu ºi în zona Africii de Nord, pe o falie islamistã în care un echilibru fragil fusese pãstrat vreme de aproape 30 de ani – vârsta celor mai longevive regimuri autocrate din zonã. ÃŽn mod surprinzãtor, semnalul l-a dat Tunisia, o þarã ce pãrea la adãpost de asemenea catastrofe: avea un regim stabil (Ben Ali preluase puterea cu douã decenii în urmã ºi pãrea cã o þine bine în mânã) iar graþie turismului, populaþia avea un standard de trai rezonabil - net superior vecinilor algerieni, de pildã. ÃŽn plus, fundamentalismul islamic nu reuºise sã se cuibãreascã aici, datoritã unui nivel superior de culturã generalã, conferit de influenþa francezã. ªi, cu toate acestea, fitilul s-a aprins de aici: fãrã opoziþie cunoscutã, fãrã lideri care sã coordoneze acþiunile de protest, fãrã revendicãri politice, revolta tunisianã s-a concentrat asupra liderului Ben Ali, de care toatã lumea pãrea sãtulã. Confruntat cu o situaþie neprevãzutã, acesta a clacat subit ºi „revoluþia de iasomie” s-a trezit învingãtoare fãrã prea mult efort - de unde ºi continuare violenþelor ºi a rãzbunãrilor punctuale la adresa membrilor familiei prezidenþiale.
Scânteia revoltei islamice a fãcut pârtie în Egipt, ocolind - în mod surprinzãtor - Algeria. ÃŽn Egipt, terenul pentru o revoltã popularã pãrea de mult pregãtit, în special de perseverenþa cu care „frãþia musulmanã” s-a opus regimului Mubarak exportând fundamentalism ºi terorism în toatã lumea arabã. La fel ca ºi în Tunisia, revendicãrile populare vizau înainte de toate persoana lui Mubarak ºi mai puþin, poate, regimul acestuia. Cei 30 de ani de când a venit la putere par sã fi fost consideraþi suficienþi, chiar prea mulþi. Dar, probabil cã picãtura care a umplut paharul nemulþumirii a fost intenþia lui Mubarak de a institui o dinastie pregãtindu-ºi fiul pentru preluarea puterii.
Absenþa motivaþiilor punctual politice a ambelor revolte este suplinitã însã de prea plinul motivaþiilor morale: domniile prea lungi au creat sisteme de corupþie instituþionalizatã ºi generalizatã. La adãpostul susþinerii occidentale, motivatã de nevoia de stabilitate în zonã, ºi Ben Ali ºi Mubarak au creat o categorie importantã de profitori ai regimurilor lor, a cãror lãcomie a fãcut ca nivelul de trai sã contrasteze cu afluenþa de venituri din turism. Scumpirea continuã a alimentelor -pe fondul crizei globale – a fost elementul definitoriu al revoltelor.
Evoluþiile pe baza principiului dominoului sunt în curs. Nimic nu dã sentimentul cã lucrurile se vor opri aici ºi cã în joc nu vor intra ºi Yemenul – unde preºedintele Mohammed stã ºi el în post de peste douã decenii, guvernând peste una dintre cele mai sãrace þãri ale lumii arabe – sau chiar Iordania, unde o monarhie luminatã este dublatã de o administraþie coruptã ºi de efectele inflaþioniste ale imigraþiei bogate irakiene. O situaþie aparte pare sã fie în Siria, unde nivelul general de trai a crescut simþitor, o datã cu reducerea cheltuielilor militare (70% din PIB în urmã cu doar zece ani) ºi unde preºedintele Bashar Al Assad se bucurã de încrederea populaþiei, la fel ca vecinul sãu Abdullah al Iordaniei.
În mod paradoxal, valul arab nu are - deocamdatã - conotaþie religioasã. La fel de paradoxal, însã, presiunile Occidentului ºi ale Americii pentru o mai mare deschidere democraticã ar putea avea ca rezultat o nouã ofensivã a fundamentalismului - profitorul din umbrã al revoluþiilor de iasomie.
P.S.: Dacã revoltele din þãrile comuniste au avut printre cauze ºi blocajul infracþional, într-un moment în care se pregãtea ofensiva internetului, în cazul celor islamice chiar internetul este factorul coordonator!