Fluturată în faţa ochilor românilor ca un remediu universal pentru problemele lor, privatizarea tinde să devină din înger, diavol. Lipsa de exerciţiu şi de antecedente a făcut ca acastă noţiune să împrumute ceva din recuzita basmelor: bunurile naţionale - fabrici, uzine, institute, magazine - ajunseseră să fie văzute ca un soi de Ilene Cosânzene, iar investitotul străin ca un Făt-Frumos, gata să-şi depună inima (şi banii) la picioarele iubitei multvisate. S-a văzut destul de repede că lucrurile nu stau aşa. Clasa muncitoare a fost grav rănită în sentimentele sale pentru că între ceea ce credea ea şi ceea ce doreau investitorii, s-a căscat brusc o prăpastie: în loc să vină, sfioşi, cu sacii doldora de dolari, pe care să-i dea FPS - APAS-ului în schimbul fabricilor pe care le doreau, în loc să stea liniştiţi departe şi să-i lase pe foştii directori să mânărească mai deoparte contracte cu propriile lor SRL-uri-ploşniţă, în loc să-i ţină pe toţi angajaţii în posturi, să le mărească mereu leafa şi să nu le ceară niciodată să facă mai mult decât făceau şi pe timpul "proprietăţii întregului popor" (când se muncea în dorul lelii şi se fura consecvent pentru completarea nivelului de trai), odioşii de investitori dau afară pe capete specialişti de renume, aruncă în şomaj puturoşi şi hoţi cu vechi state de serviciu, închid secţii nerentabile şi nici nu măresc lefurile aşa cum se aşteaptă lefegiii! O adevărată ruşine: păi nu era mai bine pe vremea lui Ceauşescu? De ce-am făcut privatizare, ca să trăim mai prost? Sunt întrebări aproape legitime pentru o categorie socială importantă pe care propaganda de partid a învăţat-o că poate să se facă abstracţie de legile şi regulile pieţei. Că cineva dă la timp leafa - multă-puţină, câtă e, că nimeni nu poate să nu aibă un loc de muncă (altfel e cotat de parazit!) şi că producţia merge, bună-proastă, pentru nevoile statisticii.Dacă pentru a învăţa regulile democraţiei ne trebuie 20 de ani - conform pronosticului optimist al lui Brucan - pentru învăţarea regulilor economiei de piaţă ne vor trebui două generaţii: una care să iasă la pensie, şi alta care să intre în pâine fără să mai aibă vreo legătură cu cealaltă.