Una dintre cele mai mari probleme în procesul de privatizare vine din modul în care autorităţile au conceput acest transfer de proprietate.  Ideea vânzării unui produs, cu tot cu pierderile şi datoriile pe care le are este, privită prin pisma bunului simţ, cel puţin nesănătoasă.  E ca şi când intri într-un magazin şi vrei să cumperi ceva, să zicem un fier de călcat şi vânzătorul îţi spune: fierul costă 500.000 de lei.  Numai că trebuie să mai plătiţi şi datoriile pe care le-a făcut producătorul pentru a-l realiza.  La cei 500.000 de lei se mai adaugă chiria neplătită pentru sediu, curentul consumat şi neplătit dar, mai ales, impozitele rămase neplătite, cu tot cu majorări.  Şi astfel preţul ajunge la câteva milioane.  Cine ar fi nebun să cumpere aşa ceva?  În materie de industrie, lucrurile stau niţel altfel. Uneori, investitorii de bună credinţă îşi închipuie că merită să achiziţioneze o fabrică cu tot cu datorii.  Dacă o vor pune la punct, va produce mai mult şi mai bine, şi vor achita şi pierderile produse de alţii, nu de ei.  Realitatea e, de cele mai multe ori, alta.  Una, pentru că conjunctura de piaţă nu îndreptăţeşte optimismul iniţial.  Alta, pentru că apar noi datorii şi noi creditori despre care nu se ştie nimic la momentul vânzării.  Şi, peste toate astea, mai intervine şi obiceiul autorităţilor de a schimba, de pe o zi pe alta, reglementările şi normele de aplicare.  Nici nu e de mirare, în aceste condiţii, de ce privatizările reuşite sunt atât de rare.  Şi este şi mai de neînţeles de ce, în ciuda acestor rezultate, autorităţile continuă să folosească această metodă păguboasă. Când vorbesc despre aceste lucruri mă refer la acele privatizări în care nu se pune problema unor inginerii dubioase şi a tradiţionalelor 'tunuri'.  Există, pe lângă prădătorii economiei naţionale, un număr reprezentativ de oameni şi instituţii care doresc în mod sincer repunerea ei pe picioare. Aceste constatări mi-au fost prilejuite de cazul Rompetrol.  Dinu Patriciu poate să le fie multora antipatic pentru stilul său politic, dar în afaceri este un tip care a demonstrat că poate obţine rezultate.  Situaţia în care se află rafinăria Petromidia nu i se datorează lui, ci administratorilor dubioşi care vreme de zece ani au supt de acolo tot ce s-a putut, lăsând întreprinderea în colaps.  Ea a fost revitalizată, funcţionează, dar nu în modul în care să poată respecta un grafic de eşalonări în mod evident exagerat din condeiul funcţionarilor de la finanţe.  Patriciu cere Guvernului două lucruri de bun simţ: ori să procedeze corect faţă de toată lumea - şi să şteargă Petromidiei aceste datorii aşa cum le-a şters altora - ori să transforme datoriile în acţiuni.  Executarea silită nu este şi n-a fost vreodată o soluţie.  Cum nu e o soluţie să tai vaca pentru că nu dă cantitatea de lapte pe care cineva a stabilit-o în mod arbitrar, peste posibilităţile ei. Dar, cel mai important lucru mi se pare a fi ca Guvernul să se hotărască, măcar în acest ceas al doisprezecelea, să nu-şi mai umfle bugetele şi veniturile cu aceste ficţiuni enorme care sunt datoriile şi pe care nimeni nu va reuşi să le plătească vreodată. Oricât va fi de bine intenţionat.