Unul dintre puþinele consensuri care animã societatea româneascã este ºi acela privitor la necesitatea privatizãrii rapide a acelor zone economice apte sã treacã mai accelerat din mâinile neglijente ale statului în cele pricepute ale investitorilor particulari. Pentru încetineala cu care se miºcã lucrurile, cel mai adesea este acuzat Executivul, sub presupunerea cã teama de eventualele tulburãri sociale ce ar însoþi valurile masive de disponibilizare a personalului din unitãþile ineficiente îl face sã priveascã cu reticenþã declanºarea marii operaþiuni.
Probabil cã, într-o anumitã mãsurã, lucrurile chiar aºa ºi stau. Devine, însã, tot mai evident faptul cã zona majorã de blocaj se aflã la nivelul de decizie al întreprinderilor, unde managerii în funcþie nu vãd cu ochi buni schimbarea care, pe de o parte, i-ar desprinde de "þâþa" salvatoare a bugetului, la care apeleazã ori de câte ori lucrurile merg prost, iar pe de alta le-ar periclita poziþiile ºi privilegiile, în momentul în care structura capitalului i-ar lipsi de dreptul de decizie. Este o întreagã categorie de persoane nedesprinse de vechile mentalitãþi si deloc doritoare de a se racorda altora noi, cãrora statu-quo-ul le asigurã o situaþie din care trag vârtos toate beneficiile personale posibile, indiferenþi la riscul prãbuºirii în haos.
Cred, de aceea, cã înaintea privatizãrii propriu-zise, trebuie cãutate pârghiile ce pot da accesul spre funcþiile de manageri acelor oameni care sunt în stare sã ducã operaþiunea mai departe. Privatizarea managerilor mi se pare o operaþiune prioritarã ºi fundamentalã. |