„Este ultimul an când voi mai reprezenta Guvernul României în relaţiile internaţionale” – a spus principele Radu Duda şi, în spatele declaraţiei, descifrăm un fel de năduf şi o descurajare. Când a primit din partea premierului Năstase această sarcină de onoare, prinţul  a fost onorat. Era vremea bătăliei pe toate planurile pentru aderarea la Uniunea Europeană şi nicio pârghie nu părea de neluat în seamă.
Şapte ani a trudit prinţul, lăsându-şi baltă căminul de la Palatul Elisabeta şi bătând Europa în lung şi în lat, pentru a transmite caselor regale de pe unde a mai rămas regalitate, mesajul de solidaritate pentru România.
Este, desigur, greu de cuantificat măsura în care Casa Regală a contribuit la seccesul campaniilor pentru NATO şi UE. Oricum, nu este de neglijat, într-o lume în care regalitatea continuă să aibe un rol important în ţări cu democraţie consolidată.
Faţă de regalitate autorităţile din România au avut atitudini contradictorii de-a lungul celor 18 ani acare au trecut de la revoluţie. De la negarea vehementă, până la o acceptare aproape necondiţionată, au fost parcurse cam toate etapele. Relaţia a început prost, sub semnul contesteţiei vehemente. Tentativele fostului rege Mihai de a reveni în ţară după 1989 au generat episoade cu mare încărcătură emoţională. A fost întors de la aeroport, a fost fugărit pe autostradă şi obligat să se reîmbarce în avionul care l-a adus, i s-a refuzat eliberarea de vize şi paşaport. Apoi, în 1992, s-a produs o revenire triumfală, ignorată de autorităţi. Schimbarea lui Iliescu cu Constantinescu nu a fost una fastă, foştii monarhişti veniţi la putere dovedindu-se mai reticenţi chiar decât foştii comunişti. Guvernarea cederistă n-a făcut nimic pentru rege. A fost meritul lui Ion Iliescu, în ultimul mandat, de a consimţi şi de a procede la o reconciliere istorică. Vizita sa inopinată la Versoix, din 2001, a lăsat pe toată lumea cu gura căscată. Demersurile concrete ale guvernului Năstase, pentru retrocedarea unor bunuri – Palatul Elisabeta redevenit reşedinţă regală, Castelul de la Săvârşin şi, ulterior, chiar Peleşul – au dus bunăvoinţa dincolo de limitele ei decente, după părerea multora. Reinserarea monarhiei în viaţa românilor a fost una calmă şi lipsită de complicaţii. Teama faţă de restauraţie s-a dovedit lipsită de suport, ponderea statistică a susţinătorilor monarhiei dovedindu-se nesemnificativă. Gestul final al „înregimentării” Casei Regale în campania pentru integrarea europeană şi nord atlantică s-a dovedit unul eficient sub raportul imaginii, pentru guvernarea de stânga. Aşa cum era de aşteptat, noua guvernare de dreapta n-a făcut din regalitate o miză a sa. În asta constă, poate, şi explicaţia renunţării principelui Duda de atribuţiile sale oficiale şi retragerea în zona de meditaţie şi observaţie tradiţionale.