Iosif Fogoraºi este primul militar român care îºi pierde viaþa în acþiune, în condiþii de rãzboi dupã 1989 România a mai înregistrat pierderi pe diferite teatre în care ne-am aflat cu contingente de menþinere a pãcii, dar toate cele de pânã acum s-au datorat unor accidente. Fie cã a fost vorba de nefericita ingerare a unor substanþe toxice (primul caz, în Kuweit, din 1991) fie cã decesul s-a datorat unor accidente de circulaþie, pierderile româneºti nu s-au putut înscrie, pânã acum, în categoria limpede, clarã, a rãzboiului propriu-zis. Prin Iosif Fogoraºi, contribuþia României la pacea ºi securitatea globalã trece din faza gesturilor, în cea a faptelor, cãpãtând acoprire în sânge ºi suferinþã.
Probabil cã acesta va fi un moment de cotiturã în modul în care românii vor percepe implicarea noastrã în conflicte care au loc la mare depãrtare de casa ºi problemele noastre. Se va pune, firesc, întrebarea: ce cãutãm noi acolo? De ce sã moarã, pentru cauze nu foarte clare, fiii sau fraþii noºtri? Aceste întrebãri vor fi transformate din oportunism, în veritabile sloganuri politice, având la bazã durerea ºi suferinþa celor care-i sunt apropiaþi românului mort în Afganistan.
Pe de altã parte, trebuie sã privim cu realism o altã faþetã a problemei. Fogoraºi era militar. Meseria lui, ca sã spun aºa, era aceea de a privi moartea în faþã. Era prevãzutã în "fiºa postului". Nimeni ºi nicãieri nu poate acorda imunitate militarilor în faþa evenimentelor extreme. Ca ºi colegii sãi, el a plecat în Afganistan ºtiind cã acolo existã acest risc. Pe de altã parte, cei care l-au trimis pe Fogoraºi în Afganistan, ºtiau ºi ei cã aºa ceva se poate întâmpla oricând. Cã nu existã nici un mijloc de a-i proteja pe militarii noºtri de ameninþãrile care pândesc orice teatru de rãzboi. Când ne-am asumat responsabilitatea acestei contribuþii la cauzele globale ale pãcii planetei am fãcut-o în cunoºtinþã de cauzã. Iar dacã este ceva de reproºat, atunci este vorba despre privirea în faþã a acestei realitãþi ºi neinculcarea, în opinia publicã, a sentimentului participãrii la un carnaval. I-am auzit rar, aproape de loc, pe responsabilii armatei, vorbind despre aceste lucruri ºi pregãtindu-i pe conaþionalii noºtri pentru veºtile neplãcute ale rãzboiului. Ceea ce este, din capul locului, o eroare de tacticã. ªi de strategie a relaþiilor publice. |