Iosif Fogorași este primul militar român care își pierde viața în acțiune, în condiții de război după 1989 România a mai înregistrat pierderi pe diferite teatre în care ne-am aflat cu contingente de menținere a păcii, dar toate cele de până acum s-au datorat unor accidente. Fie că a fost vorba de nefericita ingerare a unor substanțe toxice (primul caz, în Kuweit, din 1991) fie că decesul s-a datorat unor accidente de circulație, pierderile românești nu s-au putut înscrie, până acum, în categoria limpede, clară, a războiului propriu-zis. Prin Iosif Fogorași, contribuția României la pacea și securitatea globală trece din faza gesturilor, în cea a faptelor, căpătând acoprire în sânge și suferință.
Probabil că acesta va fi un moment de cotitură în modul în care românii vor percepe implicarea noastră în conflicte care au loc la mare depărtare de casa și problemele noastre. Se va pune, firesc, întrebarea: ce căutăm noi acolo? De ce să moară, pentru cauze nu foarte clare, fiii sau frații noștri? Aceste întrebări vor fi transformate din oportunism, în veritabile sloganuri politice, având la bază durerea și suferința celor care-i sunt apropiați românului mort în Afganistan.
Pe de altă parte, trebuie să privim cu realism o altă fațetă a problemei. Fogorași era militar. Meseria lui, ca să spun așa, era aceea de a privi moartea în față. Era prevăzută în "fișa postului". Nimeni și nicăieri nu poate acorda imunitate militarilor în fața evenimentelor extreme. Ca și colegii săi, el a plecat în Afganistan știind că acolo există acest risc. Pe de altă parte, cei care l-au trimis pe Fogorași în Afganistan, știau și ei că așa ceva se poate întâmpla oricând. Că nu există nici un mijloc de a-i proteja pe militarii noștri de amenințările care pândesc orice teatru de război. Când ne-am asumat responsabilitatea acestei contribuții la cauzele globale ale păcii planetei am făcut-o în cunoștință de cauză. Iar dacă este ceva de reproșat, atunci este vorba despre privirea în față a acestei realități și neinculcarea, în opinia publică, a sentimentului participării la un carnaval. I-am auzit rar, aproape de loc, pe responsabilii armatei, vorbind despre aceste lucruri și pregătindu-i pe conaționalii noștri pentru veștile neplăcute ale războiului. Ceea ce este, din capul locului, o eroare de tactică. Și de strategie a relațiilor publice. |