Zilele trecute, canalul naţional de televiziune a difuzat un film de referinţă: 'Prima pagină'. Cu Jack Lemmon şi Walther Mathau, doi monştri sacri ai comediei americane. Filmul a fost făcut după o piesă de mare succes şi este inspirată din realităţile suculente ale Americii deceniilor trei-patru din secolul trecut. Personajele principale sunt, generic, presa şi politica, aşa cum se manifestau ele curent într-un mare oraş. Pentru mulţi dintre cei care l-au văzut - sau l-au revăzut - a fost un exerciţiu şocant. Filmul a rulat şi pe marile ecrane, prin anii '80. Era, ca multe altele, un produs exotic, despre o lume exotică, iar propaganda de partid care l-a cenzurat a văzut în el un excelent model de descompunere a societăţii burgheze, care-şi etala din plin tarele. Bref: într-un oraş mare are loc un incident. Un militant marxist împuşcă din greşeală un poliţist. Este arestat, judecat şi urmează să fie spânzurat pentru ca administraţia, aflată în prag de alegeri, să dea un exemplu de preocupare faţă de siguranţa cetăţeanului. În timpul unei reconstituiri, 'criminalul' ia pistolul şefului poliţiei şi îşi înscenează o evadare pe care unul dintre jurnaliştii de faimă din oraş încearcă să o exploateze în folosul ziarului său şi în detrimentul concurenţei. Este ultimul său reportaj, pentru că în gară îl aşteaptă iubita alături de care vrea să înceapă o nouă viaţă în alt oraş. Este despărţirea de o meserie rudimentară, care exploatează fără milă slăbiciunile sau neştiinţa oamenilor, care practică demagogia ieftină şi care nu se dă în lături de la nici un şantaj. Această presă se luptă cu politicieni la fel de corupţi, gata să facă orice mârşăvie pentru a-şi menţine privilegiile, gata să mintă şi să fure pentru a fi realeşi sau pentru a urca pe scara ierarhică. Aproape firesc, al treilea termen al întâmplărilor este poliţia: o poliţie incompetentă, abuzivă, dispusă la orice i-ar putea aduce avantaje sau privilegii. Este tabloul satiric, dus la extrem, al unei democraţii necoapte, neconsolidate, care uzează de aparenţe pentru a menţine şi perpetua controlul unei minorităţi vicioase asupra unei majorităţi ignorante. Am fost, spuneam, şocat, de similitudinile dintre această Americă a anilor '30 şi România primului deceniu din noul secol. Aproape aceleaşi personaje şi aceleaşi medii: politicieni puşi pe căpătuială dar, mai ales, ziarişti şi ziare practicând aceleaşi formule şi aceleaşi metode. Cu o singură diferenţă: ceea ce se întâmpla în urmă cu aproape trei sferturi de veac în America, este de actualitate astăzi în România. Ne aflăm la acel început de drum pe care ni l-a prezis cu brutalitate Silviu Brucam, neştiind poate, nici el, cât de multă dreptate avea şi cât de copios avea să-l confirme evoluţia democraţiei româneşti de tranziţie. Nu ştiu cât a fost intenţie şi cât nimereală în programarea acestui film, dar cred că cu cât mai mulţi dintre actorii primelor noastre scene - politicieni, jurnalişti, poliţişti - l-ar fi urmărit, tot atâţia s-ar fi putut vedea, cu jenă, ca într-o oglindă...