Au trecut, iatã, 22 de ani de la Revoluþia Românã. Un eveniment deja intrat în istorie. Atât de mult încã pentru vreo douã generaþii dintre cele actuale Revoluþia este ceva la fel de difuz sau confuz precum devenise, pentru celelalte douã generaþii, actul la fel de istoric de la 23 August…
Atât tuburile de cartuºe culese noaptea din Piaþa Universitãþii ºi trântite pe biroul fostului meu redactor ºef, a doua zi de dimineaþã, cât ºi portretul dictatorului aruncat pe fereastrã în mijlocul mulþimii care aºtepta, în Brezoianu apariþia primei ediþii a “Libertãþii” (sub privirile îngrozite ale câtorva dintre colegii care pãreau cã nu înþeleg ce se întâmplã în jurul lor) – îmi par astãzi gesturi excesive, teatrale. ÃŽmi dau însã seama cã starea de spirit din acele momente era una irepetabilã ºi sfida elementarul instinct de conservare…
Nu mi-a trecut niciodatã prin cap cã ceea ce am fãcut atunci ar fi fost un act de eroism. Am considerat cã fac ceea ce trebuie fãcut. Mulþi s-au mirat, de-a lungul timpului, cã nu m-am cãpãtuit mãcar cu o diplomã de revoluþionar (cum a fãcut-o câþiva dintre colegii care au avut prudenþa, în 22, sã nu contribuie cu nimic la facerea noului ziar). Mi-ar fi fost jenã sã solicit aºa ceva. Deºi ºtiu foarte bine cã dacã lucrurile ar fi luat alt curs ºi Ceauºescu ar fi reluat controlul, eu ºi câþiva colegi care au avut “inconºtienþa” sã-ºi punã semnãturile pe prima ediþie a primului ziar liber, am fi fost printre primii puºi la zid ºi cã aceiaºi procurori care i-au anchetat pe membrii Cpex, ne-ar fi acuzat pe noi de trãdare de þarã…
Cu toate discuþiile ºi controversele care n-au încetat în toatã aceastã perioadã, nimeni nu mã va putea convinge cã nu a fost o revoluþie adevãratã, în care dorinþa de libertate a înfrânt, pentru prima datã, teama ºi resemnarea.
Revoluþia asta nu cred cã poate fi comparatã cu nici un alt eveniment din istoria noastrã, pentru cã cei care au cerut ºi impus schimbarea au fost atât de mulþi ºi de uniþi în aspiraþia lor spre o societate eliberatã de presiune ideologicã, încât nimic nu s-a mai putut opune tãvãlugului uman, plecat din toate cartierele Bucureºtiului ºi revãrsat asupra locului de unde exista convingerea cã izvora rãul: sediul Comitetului Central.
Primul lucru pe care l-au reclamat aceºti oameni a fost libertatea – iar strigãtul acesta, ieºit din mii de piepturi ne-a inspirat ºi mobilizat pe noi, cei care, în sediul “Informaþiei”, hotãrâsem deja sã facem primul ziar liber al Revoluþiei: “Libertatea”.
Dupã 22 de ani aceste momente rãmân încã vii, în memoria multor dintre cei care ne-am aflat acolo, ca primã atestare documentarã a Revoluþiei Române – evenimentul care – fie cã-l recunoaºtem ori nu - ne-a marcat ºi ne marcheazã tuturor existenþa. |
|
| Accesari:
7614
|
Adauga o opinie