Am avut prilejul de a mă afla în cabinetul privat de la Vatican al papei Ioan Paul al II-lea, de două ori. Prima dată prin 1991, când Sfântul Părinte era încă în putere şi făcea oficii de gazdă cu naturaleţea cunoscută. A doua oară, în septembrie anul trecut, când lungul drum către eternitate părea că deja începuse. În ciuda stării de slăbiciune pe care o traversa de mai multă vreme, papa insista să-şi îndeplinească până la capăt îndatoririle. În ziua aceea se perindaseră deja vreo două delegaţii oficiale, la nivel de şef de stat. Înainte de a intra în apartamentele papale de la Vatican, o călugăriţă, responsabilă cu protocolul, ne-a luat pe noi, cei trei ziarişti care fuseserăm aduşi să ajungem în faţa Sfântului Părinte şi ne-a instruit de cum ar trebui să procedăm şi să ne purtăm. În biblioteca papală, unde avea loc primirea, papa s-a întreţinut cu înalţii săi oaspeţi, mai mult ascultând ceea ce i se spune, şi dând uşor din cap în semn că înţelege. Când a fost evocată vizita la Bucureşti, ochii i s-au luminat brusc, în semn de plăcută amintire. Programul întâlnirii includea şi citirea unui mesaj papal către poporul român. Ioan Paul al II-lea a luat de la secretarul său hârtia şi a încercat să citească. Cuvintele ieşeau greu, iar pauzele lungi induceau în asistenţă sentimentul copleşitor al unui efort supraomenesc. După o lungă pauză cu privirile aţintite asupra textului care nu vroia să răsune după cum îi era menit, papa a întins textul secretarului său, care l-a citit cu intonaţie răsunătoare, punctată din loc în loc cu uşoare înclinări ale capului, în semn de aprobare. La sfârşitul întrevederii, preşedintele i-a prezentat membrii delegaţiei. Pe unii i-a recunoscut, şi le-a zâmbit cald, pe alţii i-a scrutat cu o privire curioasă, dar binevoitoare. La sfârşit a venit şi rândul nostru, al ziariştilor. Sub privirile îngrijorate ale călugărului de la prtocol, ne-am apropiat pe rând şi i-am sărutat inelul. Mâna sa era caldă şi avea greutatea celei care se lasă în voia lucrurilor. I-am prins, pentru o clipă, privirea accea albastră şi limpede şi zâmbetul uşor, plin de înţelegere şi de bunătate. M-am retras, copleşit de sentimentul unei lupte îndârjite şi calme cu limitele naturii umane, dar şi de acela că Sfântul Părinte părea deja, încet şi calm, pe drumul pe care avea să-l ducă spre eternitatea căreia-i era hărăzit prin însăşi misiunea sa pământeană. N-am crezut, atunci, că drumul va fi atât de lung, şi că lupta sa pentru a împlini ce-i mai rămăsese de împlinit, avea să dureze până acum în postul Paştelui, înaintea învierii Domnului Isus. Papa s-a dus plătind, parcă, prin sine preţul miracolului Mântuitorului. Dumnezeu să-l aibă în pază sa veşnică!