După ce şi-a lansat canonada obişnuită împotriva mogulilor, preşedintele şi-a luat din nou tălpăşiţa externă. De data asta, tocmai spre Coreea de Sud, la o conferinţă.

Aprig duşman, în primii ani de exerciţiu, al „turismului prezidenţial”, pe care l-a şi condamnat cu vorbe grele, rezumându-se la vizite-fulger doar pe unde considera că este strict necesar, Băsescu iese spectaculos din acestă pasă. S-a dus fără vreo treabă anume, preţ de trei zile, să stea la taclale cu Papa şi cu şeful Marelui Ordin de Malta, după ce a încercat să dea o coloratură practică la fel de inutilului turneu în jurul Mării Negre. I-a dispărut, parcă peste noapte, şi fobia faţă de paturile străine, pe care la început le-a evitat cât a putut. Bag seamă că a început să-i placă până şi bătrânul avion prezidenţial B707, pe care la un moment dat a încercat să-l schimbe cu un Airbus din flota de la sol a TAROM-ului. Prevăd că până la sfârşitul anului va face şi vreo 2-3 turnee mai lungi, unul prin America de Sud şi altul prin Africa, reînodând astfel o tradiţie de pe vremea primului utilizator al aeronavei prezidenţiale.

Ce vrea să însemne această subită pasiune pentru funcţia de reprezentare a preşedintelui? Că Traian Băsescu se plictiseşte tot mai mult în ţară. Că, lipsit de pârghii executive, a cam început să se sature de ciondăneala perpetuă cu inamicii de la guvernare. Că băile de mulţime în teritoriu nu mai sunt atât de răcoritoare ca pe vremuri şi că tot mai des se găseşte câte o băbuţă sinistrată care să-i zică câteva de la obraz. Or el nu rabdă chestia asta. Să i se zică. Traian Băsescu, marinarul de cursă lungă, începe să regăsească în vizitele externe, oficiale sau cum le-o zice, ceva din bucuriile tinereţii sale hoinare. Având în plus avantajul unor protocoale pe măsură şi – mai ales – a unor evoluţii publice lipsite de criticile şi de reproşurile pe care trebuie să le înfrunte la domiciliu.
Îi plăceau mult vizitele oficiale lui Ceauşescu. Era prilejul cu care se vedea tratat cu toată acea deferenţă care-i confirma statutul special pe care şi-l acordase. I-au placut – poate într-o mai mică măsură – şi lui Constantinescu, cel obsedat de calitatea sa de lider zonal. Pentru Iliescu ele au constituit bune prilejuri în care-şi putea etala discursul mondialist şi preocupările legate de dezvoltarea durabilă, cu care avea mai puţin ecou în ţară. O lungă experienţă politică şi diplomatică l-a făcut însă pe Iliescu să evite gafele şi erorile cu care şi-a împodobit activitatea de gen preşedintelui în exerciţiu. Situaţie în care, orice vizită sau turneu devine, automat, un vast prilej de confuzie sau de generarea unor percepţii eronate. Iar când se mai întâmplă ca preşedintele să-şi regleze conturile interne în afară, efectele sunt pe măsură. Aştept cu interes să aud ce trăznăi a mai făcut şi prin Coreea, după năstruşnica invitaţie adresată Papei.