Drumul României spre Praga, către Alianța Nord Atlantică a trecut prin Varșovia. Și prin Tratatul trecut în istorie prin prăbușirea lagărului comunist. Ca membră al unor alianțe, România și-a legat de Praga destinul de două ori: prima dată în 1968, când invazia brutală a Cehoslovaciei a generat o revoltă și o ieșire din rând, de neconceput pentru regulile care guvernau 'suveranitatea limitată'. Și poate că acest gest i-ar fi putut fi fatal lui Ceaușescu dacă Moscova n-ar fi găsit că e mai convenabil să tolereze această frondă decât să o reprime. Praga ar fi putut să însemne o cotitură radicală pe drumul consensului, dacă n-ar fi primat, în cele din urmă, tentația totalitară. A doua oară Praga înseamnă pentru România despărțirea - definitivă probabil - de un destin caracterizat prin nesiguranță și teamă. Este pentru prima dată în istoria lor când românii nu se mai simt la discreția unuia dintre marii lor vecini. Este pentru prima dată când românii simt că aparțin unei entități concrete și corecte, cu care se poate afla în deplin sincronism, nu doar militar sau politic. A fost însă nevoie să trecem prin carantina Varșoviei pentru a ajunge, la mai bine de un deceniu de la dispariția acesteia, în tabăra potrivită. Există o ironie a sorții care face ca, iată, dintre cei 7 candidați care pășesc de astăzi în Alianță, 6 - dacă-i luăm în considerare pe baltici ca entități separate - să fi venit aici din celălalt Tratat, din care doar Slovenia - prin fosta Iugoslavie - n-a făcut parte. Vom putea, de astăzi, să lucrăm liniștiți pentru interesele noastre, fără a mai trage cu ochiul, neliniștiți, spre răsărit. Pentru că Răsăritul însuși se află azi în postura inedită de a ajunge ca, în cele din urmă, să se unească cu Apusul. Praga, după Praga și Varșovia, anunță apusul punctelor cardinale și începutul unui nou tip de orientare pentru o țară aflată în perpetuă pană de azimut. |