Drumul României spre Praga, către Alianţa Nord Atlantică a trecut prin Varşovia. Şi prin Tratatul trecut în istorie prin prăbuşirea lagărului comunist. Ca membră al unor alianţe, România şi-a legat de Praga destinul de două ori: prima dată în 1968, când invazia brutală a Cehoslovaciei a generat o revoltă şi o ieşire din rând, de neconceput pentru regulile care guvernau 'suveranitatea limitată'. Şi poate că acest gest i-ar fi putut fi fatal lui Ceauşescu dacă Moscova n-ar fi găsit că e mai convenabil să tolereze această frondă decât să o reprime. Praga ar fi putut să însemne o cotitură radicală pe drumul consensului, dacă n-ar fi primat, în cele din urmă, tentaţia totalitară. A doua oară Praga înseamnă pentru România despărţirea - definitivă probabil - de un destin caracterizat prin nesiguranţă şi teamă. Este pentru prima dată în istoria lor când românii nu se mai simt la discreţia unuia dintre marii lor vecini. Este pentru prima dată când românii simt că aparţin unei entităţi concrete şi corecte, cu care se poate afla în deplin sincronism, nu doar militar sau politic.  A fost însă nevoie să trecem prin carantina Varşoviei pentru a ajunge, la mai bine de un deceniu de la dispariţia acesteia, în tabăra potrivită. Există o ironie a sorţii care face ca, iată, dintre cei 7 candidaţi care păşesc de astăzi în Alianţă, 6 - dacă-i luăm în considerare pe baltici ca entităţi separate - să fi venit aici din celălalt Tratat, din care doar Slovenia - prin fosta Iugoslavie - n-a făcut parte. Vom putea, de astăzi, să lucrăm liniştiţi pentru interesele noastre, fără a mai trage cu ochiul, neliniştiţi, spre răsărit. Pentru că Răsăritul însuşi se află azi în postura inedită de a ajunge ca, în cele din urmă, să se unească cu Apusul. Praga, după Praga şi Varşovia, anunţă apusul punctelor cardinale şi începutul unui nou tip de orientare pentru o ţară aflată în perpetuă pană de azimut.