Deşi un vechi proverb spune să nu zici "hop" până n-ai sărit, hai să încercăm să ne convingem că nimic nu mai poate întoarce cursul evenimentelor care conduc spre summit-ul de la Praga.  Şi că România va deveni membră a NATO. În geografia afectivă a românilor, Madrid şi Praga sunt două repere distincte: unul al frustrării şi al dezamăgirii - Madridul şi altul al speranţei şi al iluziilor - Praga. La Madrid, România a suportat poate cel mai dureros afront din cele care i-au fost rezervate în ultima duzină de ani. Nici amânarea acceptării în Consiliul Europei, după mineriade, nici marginalizarea din cadrul "iniţiativei" de la Vişegrad n-au lăsat urme atât de adânci şi de greu de şters. E vinovat NATO pentru asta?  Nici pomeneală!  Dacă este vorba despre o vinovăţie ea aparţine clasei politice care a venit la putere în '97 ameţindu-se şi ameţindu-ne cu ideea că simpla sa existenţă este suficientă pentru a atrage capitaluri, onoruri şi recunoaşteri. Intrarea în NATO ar fi trebuit să fie "cadoul" pe care democraţiile occidentale îl făceau democraţiei româneşti "autentice". Socoteala a fost greşită din capul locului. Pentru americani, pentru Senatul american, Constantinescu nu însemna nimic. Tot un "escu". Indiferent cine era la comandă, România rămânea un teritoriu nesigur, un aliat inconsecvent, gata să schimbe oricând acele busolei. A fost suficient ca istoricele resentimente nemţeşti să-şi dea mâna cu ignoranţa americană pentru ca demersul de orgoliu al lui Chirac - singurul nostru susţinător convins - să nu mai aibe nici o greutate. Nu vreau să spun că în '97, România era mai pregătită să intre în NATO decât e astăzi. Pregătirea asta e o chestiune relativă. Nu ea este hotărâtoare. Hotărâtor este cât de pregătit a fost şi este NATO să ne înghită. Şi să ne degere. În 2002, la Praga, nu România este cea care intră în NATO, ci NATO este cea care ne deschide larg uşa.  În '97 era linişte şi relativă pace. În 2002, războiul bate la uşă şi lăsarea noastră pe dinafară ar fi şi riscantă şi costisitoare...