În Irak lucrurile se îndreaptă spre un deznodământ pe care nici un observator cu minte nu cred că l-a pus vreun moment la îndoială.  Controlul total al Capitalei şi, implicit al ţării, poate fi o chestiune de ore sau de zile, chiar dacă ceea ce s-a întâmplat până acum a contrazis planurile cam prea optimiste ale Pentagonului.  Dar, probabil că marea surpriză a campaniei rămâne rezistenţa sporadică şi lipsită de convingere a unei armate pe care specialiştii o considerau a fi una dintre cele mai redutabile.  Cu o aviaţie inexistentă, cu blindatele rămase prin adăposturi, te întrebi din când în când cu cine se bat americano-englezii, şi pe unde vor fi "trupele de elită" ale Gărzii Republicane despre care vorbeau cu teamă, parcă, strategii de la Washington.  Iluzia unei rezistenţe de lungă durată a fost, însă, spulberată de pătrunderea demonstrativă a unor blindate americane prin centrul oraşului despre care se credea că ar putea deveni un al doilea Stalingrad. Capturarea sau îngroparea lui Saddam sub dărâmăturile buncărelor sale va aduce victoria.  Dar, odată cu aceasta, şi marile probleme pe care le va implica controlul unei ţări aflate în pragul haosului total, a cărui populaţie nu va mai putea fi ţinută în frâu cu raiduri aeriene şi cu atacuri ale blindatelor.  Americanii întrevăd abia acum această perspectivă şi aşa se explică schimbarea de ton şi de opţiuni, potrivit cărora "cartoful fierbinte" al victoriei al urma să fie preluat de către ONU.  Acelaşi ONU de care nu s-a ţinut cont la declanşarea ostilităţilor, este chemat să gestioneze un dezastru umanitar care s-ar putea să depăşească şi cele mai sumbre previziuni, făcând din Irak un Afganistan la puterea a doua.