Tentativele de reabilitare a mareșalului Ion Antonescu - personaj istoric tabu în perioada comunistă - au stârnit un adevărat vârtej în mediile politice și istorice occidentale. Ridicarea de busturi și statui, inițiative aparținând unor grupări independente, a fost interpretată ca un semn de partizanat față de fascismul și rasismul care se consideră că a caracterizat perioada în care mareșalul s-a aflat la cârma țării. Influente grupări religioase au determinat un veritabil embargo asupra acestui subiect, somând guvernul român să înlăture de urgență însemnele și mărturiile legate de acesta. Lucru care, dealtfel, s-a și întâmplat. Cuminte, Guvernul a dat jos statuile de pe socluri, dar a "uitat" o fotografie a mareșalului în galeria șefilor de executive care s-au perindat la conducerea treburilor țării. Or, și acest tablou face obiectul revendicărilor.Îmi este greu să nu compar o atare poziție cu aceea, clasică, a regimurilor comuniste, care au mers până la a rescrie istoria, în parametrii pe care-i considerau ca necesari. Adversarii lui Antonescu se situează pe o poziție straniu de asemănătoare, refuzând să facă o diferență între elementul obiectiv și cel afectiv. Statuile reprezintă o poziție, o opțiune. Fotografia reprezintă o informație. Amestecul dintre cele două categorii are un rezultat dezastruos. El reproiectează spectrul intoleranței, specific sistemelor totalitare, cel care a făcut atât de mult rău omenirii, în general. Fotografia lui Antonescu de la Palatul Victoria nu reprezintă, nu trebuie să reprezinte altceva decât o recunoaștere a existenței acestui om. Istoria nu reține doar personajele pozitive, exlcuzându-le pe cele considerate negative. Ea lucrează cu oameni și evenimente. La 12 ani de la înlăturarea sistemului nociv al dublei gândiri orwelliene, scoaterea fotografiei mareșalului din galerie n-ar însemna altceva decât un jalnic semn de servilism. Politic și uman. |