Tentativele de reabilitare a mareşalului Ion Antonescu - personaj istoric tabu în perioada comunistă - au stârnit un adevărat vârtej în mediile politice şi istorice occidentale.  Ridicarea de busturi şi statui, iniţiative aparţinând unor grupări independente, a fost interpretată ca un semn de partizanat faţă de fascismul şi rasismul care se consideră că a caracterizat perioada în care mareşalul s-a aflat la cârma ţării.  Influente grupări religioase au determinat un veritabil embargo asupra acestui subiect, somând guvernul român să înlăture de urgenţă însemnele şi mărturiile legate de acesta. Lucru care, dealtfel, s-a şi întâmplat. Cuminte, Guvernul a dat jos statuile de pe socluri, dar a "uitat" o fotografie a mareşalului în galeria şefilor de executive care s-au perindat la conducerea treburilor ţării.  Or, şi acest tablou face obiectul revendicărilor.Îmi este greu să nu compar o atare poziţie cu aceea, clasică, a regimurilor comuniste, care au mers până la a rescrie istoria, în parametrii pe care-i considerau ca necesari.  Adversarii lui Antonescu se situează pe o poziţie straniu de asemănătoare, refuzând să facă o diferenţă între elementul obiectiv şi cel afectiv. Statuile reprezintă o poziţie, o opţiune. Fotografia reprezintă o informaţie.  Amestecul dintre cele două categorii are un rezultat dezastruos. El reproiectează spectrul intoleranţei, specific sistemelor totalitare, cel care a făcut atât de mult rău omenirii, în general.  Fotografia lui Antonescu de la Palatul Victoria nu reprezintă, nu trebuie să reprezinte altceva decât o recunoaştere a existenţei acestui om.  Istoria nu reţine doar personajele pozitive, exlcuzându-le pe cele considerate negative. Ea lucrează cu oameni şi evenimente. La 12 ani de la înlăturarea sistemului nociv al dublei gândiri orwelliene, scoaterea fotografiei mareşalului din galerie n-ar însemna altceva decât un jalnic semn de servilism. Politic şi uman.