Tentativele de reabilitare a mareºalului Ion Antonescu - personaj istoric tabu în perioada comunistã - au stârnit un adevãrat vârtej în mediile politice ºi istorice occidentale. Ridicarea de busturi ºi statui, iniþiative aparþinând unor grupãri independente, a fost interpretatã ca un semn de partizanat faþã de fascismul ºi rasismul care se considerã cã a caracterizat perioada în care mareºalul s-a aflat la cârma þãrii. Influente grupãri religioase au determinat un veritabil embargo asupra acestui subiect, somând guvernul român sã înlãture de urgenþã însemnele ºi mãrturiile legate de acesta. Lucru care, dealtfel, s-a ºi întâmplat. Cuminte, Guvernul a dat jos statuile de pe socluri, dar a "uitat" o fotografie a mareºalului în galeria ºefilor de executive care s-au perindat la conducerea treburilor þãrii. Or, ºi acest tablou face obiectul revendicãrilor.Îmi este greu sã nu compar o atare poziþie cu aceea, clasicã, a regimurilor comuniste, care au mers pânã la a rescrie istoria, în parametrii pe care-i considerau ca necesari. Adversarii lui Antonescu se situeazã pe o poziþie straniu de asemãnãtoare, refuzând sã facã o diferenþã între elementul obiectiv ºi cel afectiv. Statuile reprezintã o poziþie, o opþiune. Fotografia reprezintã o informaþie. Amestecul dintre cele douã categorii are un rezultat dezastruos. El reproiecteazã spectrul intoleranþei, specific sistemelor totalitare, cel care a fãcut atât de mult rãu omenirii, în general. Fotografia lui Antonescu de la Palatul Victoria nu reprezintã, nu trebuie sã reprezinte altceva decât o recunoaºtere a existenþei acestui om. Istoria nu reþine doar personajele pozitive, exlcuzându-le pe cele considerate negative. Ea lucreazã cu oameni ºi evenimente. La 12 ani de la înlãturarea sistemului nociv al dublei gândiri orwelliene, scoaterea fotografiei mareºalului din galerie n-ar însemna altceva decât un jalnic semn de servilism. Politic ºi uman. |