Mergea omul, liniştit, cu viteza legală, prin judeţul Giurgiu, călare pe Harley Davidson-ul său din dotare, când s-a trezit tamponat, pe la spate, de un Golf condus de un chelios agresiv care, în loc să se scuze că n-a păstrat distanţa legală, i-a cerut bani. „Dă, băi, banii înapoi!” – i-a strigat acesta prin fereastra deschisă a maşinii. „Vezi că ţi-am trimis şi o scrisoare!”.
Dumneavoastră să fiţi în locul celui tamponat, cum aţi fi reacţionat? Aţi mai fi fost politicos? Aţi întreba: „Domne’ dumneata mergi pe unde te uiţi sau nu te uiţi pe unde mergi?”. Desigur că nu. Premierul Tăriceanu este, până la urmă, şi el om având, deci, reacţii omeneşti: „Să mă mai lase în pace cu scrisorile lui şi să-şi vadă de treabă. De problemele oamenilor!” (citat din memorie).

Aţi înţeles, desigur, că cel care l-a tamponat pe şeful Executivului, pe când făcea o vizită de lucru în teritoriu era chiar preşedintele. Al ţării. Fost aliat şi tovarăş de drum în 2004. Şi-n 2005, parţial. Ei bine, fostul tovarăş s-a ofuscat de faptul că Tăriceanu nu vrea să dea banii înapoi pe taxa auto. Nu că ar fi avut el de primit ceva, ci din grijă pentru omul simplu şi cu drept de vot. Surprinzător, preşedintele n-a sesizat caracterul subversiv şi nelegal al popularei „taxe de primă înmatriculare” nici atunci când a fost lansată (în devălmăşie cu oamenii lui, democraţii) şi nici când a promulgat-o, fără niciun fel de obiecţii. Ochii i s-au deschis larg abia acum, când chestiunea a devenit un subiect de dispută politică. Când se poate demonstra faptul că Tăriceanu este omul oligarhilor, că le face acestora toate interesele (şi ale lui pe lângă astea) şi că-l doare în cot de omul simplu pe care l-a obligat să plătească o taxă de înmatriculare mai mare decât valoarea maşinii, luată din cine ştie ce târg de vechituri de prin Europa. Preşedintele se face, prin această scrisoare ultimativă, exponentul celor circa 120.000 de plătitori ai acestei taxe, care vor merge la vot şi în primăvară şi în toamnă, cu sentimentul tonic că cineva, acolo sus, se gândeşte la ei.
Dar tot la ei se gândeşte şi premierul: la sănătatea lor, la aerul pe care-l respiră – tot mai poluat de rablele în circulaţie – şi la dreptul lor fundamental de a-şi lua o maşină nouă, de la unul din dealerii care toarnă parfum în rezervorul maşinii. Pentru că - ce n-a înţeles poporul, de-a lungul istoriei acestei taxe – este că în sinea lui, Guvernul nu s-a gândit să mai umfle nişte bani pentru buget, ci s-a preocupat de condiţiile de viaţă şi de muncă a omului simplu. Simplu, nu? Aşa că să ne mai lase în pace preşedintele, cu populismul lui de campanie, că le avem şi noi pe ale noastre. Şi ne ajung!