Un mare savant - dacă nu mă înşel, chiar Henri Coandă - spunea că omenirea înaintează spre viitor cu spatele, privind înapoi. Cam ca un vâslaş, care doar din când în când arunca o privire peste umăr să vadă dacă direcţia este bună. Savanţii sunt acei vizionari care întorc spatele trecutului şi cutează să scruteze viitorul, zărind acolo ceea ce celorlalţi nu le este la îndemână. Nu diferit stau lucrurile în politică şi în ceea ce gravitează în jurul ei. Ciclul electoral pune în evidenţă la superlativ această manevră.De luni bune de zile, vocile autorizate, atât ale Puterii, cât şi ale Opoziţiei, se fac auzite cu trimiteri directe la fapte şi evenimente care au avut loc ieri, alaltăieri sau răsalaltăieri. Pentru ele noţiunea de 'mâine' nu există decât sub forma poziţiei pe care o vor ocupa după alegeri: învingători sau învinşi. Sunt scoase, ciclic, din dosare şi sertare, aceleaşi subiecte răsuflate îmbrăcate în hăinuţele noi ale unor argumente care nu reuşesc să convingă, pentru simplul fapt că, de cele mai multe ori, ceea ce se impută altora este imputabil celor care fac reproşuri. Şi cum nimeni nu este Albă ca Zăpada, într-o ţară de pitici puşi pe rele, în oala dezbaterii se amestecă aceeaşi ciorbă acră a ceea ce au făcut unii şi alţii. Nimeni nu pare capabil să se desprindă de această tentaţie facilă şi să întoarcă spatele unei realităţi de la care nu se mai poate aştepta nimic, pentru a vedea cum se poate alcătui una nouă.Este o politică a frustrării profunde, care alimentează şi este alimentată cu sindromul ratării. Al ratării şanselor individuale şi colective. Al nerealizării în general. Psihologic, acest tip de frustr are are nevoie de vinovaţi. Cel mai la îndemână sunt liderii politici. Urmăriţi-i cu atenţie pe cei care reclamă ceva: vor ajunge, invariabil, la vinovăţia totală a lui Iliescu sau Constantinescu, sau a oricăruia dintre ceilalţi. La Montreal sau la Ţebea, la Bucureşti sau la New York, eşecul personal - care, fără îndoială, derivă de cele mai multe ori şi din condiţiile unui anumit moment istoric - cere imperativ capete. Frustrarea politicienilor înşişi cere capete şi de aceea auzim atât de puţine discursuri politice centrat pe efortul individual şi colectiv necesar unei schimbări reale, autentice.