Într-o societate cu adevãrat democraticã funcþioneazã unul dintre drepturile pe care totalitarismul le-a suprimat fãrã nici o excepþie: dreptul la opinie! La opinie liberã, deschisã, fãrã teama cã cel care o emite poate fi urmãrit, blamat sau condamnat pentru acest lucru.Cea mai elocventã expresie a dreptului la opinie o reprezintã presa. Presa româneascã ºi-a câºtigat, dupã lungi decenii de obedienþã, dreptul la exprimare necenzuratã ºi nedirijatã, într-o singurã zi. 22 decembrie 1989 a fost momentul fast în care toate restricþiile ºi tabu-urile au fost înlãturate ºi vocea gazetarilor s-a fãcut auzitã pentru prima datã pe lungimea de undã a sinceritãþii. E drept cã în vârtejul evenimentelor care au urmat, emoþionalitatea a copleºit aproape total raþionalitatea, cã informaþia comentatã tendenþios sau convenabil în siajul unei anumite convingeri s-a instalat pe primele pagini ºi cã intoleranþa de tip fundamentalist ºi-a arãtat tot mai des colþii. Însã, marele avantaj a stat în faptul cã discutându-se, dezbãtându-se, confruntându-se public, marile crize s-au putut detensiona sau diminua. Aflaþi în prima linie a acestor dezbateri, gazetarii au început ei înºiºi sã devinã persoane publice, simbolizând opþiuni ºi convingeri sau lipsa acestora. Dezvoltarea ºi diversificarea peisajului media, înmulþirea posturilor de radio ºi televiziune a fãcut din aceºti gazetari un soi de vedete care au dominat, mai mult sau mai puþin îndreptãþit, topul interesului public. Sentimentul exercitãrii unui monopol i-a ridicat împotriva lor pe aspiranþii la un loc mai bun sub soarele media, motorul demersurilor constituindu-l atacul la opinie. În toatã perioada acestor ani, dar cu precãdere în ultimii, atacarea ziariºtilor de cãtre ziariºti datoritã opiniilor exprimate a devenit un veritabil sport naþional. Unele (detest acest lucru, dar n-am altul), o 'anumitã parte' a publicaþiilor s-au transformat cu de la sine putere în intanþe de judecatã ºi în catedre profesionale, ai cãror titulari abia fãcuserã, de regulã, saltul din banca unde screjeleau hârtia cu 'Ana are mere'. Aceastã poziþie capãtã un tot mai intens aer taliban, exponenþii sãi fiind gata sã decreteze 'zile de euforie naþionalã' sau liste de indezirabili. Persoane a cãror vocaþie ar fi fãcut din ei excelenþi cenzori sau instructori ai 'secþiei de presã a partidului' înainte de '89, sunt acum campioni ai libertãþii de exprimare dupã niºte reguli proprii.Dacã nu m-aº teme cã însãºi poziþia mea ar putea fi catalogatã drept una intolerantã, care nu þine seama de dreptul lor la opinie, aº spune cã cu asemenea poliþiºti (era sã zic miliþieni), libertatea de exprimare mi se pare grav ameninþatã.