Într-o societate cu adevărat democratică funcţionează unul dintre drepturile pe care totalitarismul le-a suprimat fără nici o excepţie: dreptul la opinie! La opinie liberă, deschisă, fără teama că cel care o emite poate fi urmărit, blamat sau condamnat pentru acest lucru.Cea mai elocventă expresie a dreptului la opinie o reprezintă presa. Presa românească şi-a câştigat, după lungi decenii de obedienţă, dreptul la exprimare necenzurată şi nedirijată, într-o singură zi. 22 decembrie 1989 a fost momentul fast în care toate restricţiile şi tabu-urile au fost înlăturate şi vocea gazetarilor s-a făcut auzită pentru prima dată pe lungimea de undă a sincerităţii. E drept că în vârtejul evenimentelor care au urmat, emoţionalitatea a copleşit aproape total raţionalitatea, că informaţia comentată tendenţios sau convenabil în siajul unei anumite convingeri s-a instalat pe primele pagini şi că intoleranţa de tip fundamentalist şi-a arătat tot mai des colţii. Însă, marele avantaj a stat în faptul că discutându-se, dezbătându-se, confruntându-se public, marile crize s-au putut detensiona sau diminua. Aflaţi în prima linie a acestor dezbateri, gazetarii au început ei înşişi să devină persoane publice, simbolizând opţiuni şi convingeri sau lipsa acestora. Dezvoltarea şi diversificarea peisajului media, înmulţirea posturilor de radio şi televiziune a făcut din aceşti gazetari un soi de vedete care au dominat, mai mult sau mai puţin îndreptăţit, topul interesului public. Sentimentul exercitării unui monopol i-a ridicat împotriva lor pe aspiranţii la un loc mai bun sub soarele media, motorul demersurilor constituindu-l atacul la opinie. În toată perioada acestor ani, dar cu precădere în ultimii, atacarea ziariştilor de către ziarişti datorită opiniilor exprimate a devenit un veritabil sport naţional. Unele (detest acest lucru, dar n-am altul), o 'anumită parte' a publicaţiilor s-au transformat cu de la sine putere în intanţe de judecată şi în catedre profesionale, ai căror titulari abia făcuseră, de regulă, saltul din banca unde screjeleau hârtia cu 'Ana are mere'. Această poziţie capătă un tot mai intens aer taliban, exponenţii săi fiind gata să decreteze 'zile de euforie naţională' sau liste de indezirabili. Persoane a căror vocaţie ar fi făcut din ei excelenţi cenzori sau instructori ai 'secţiei de presă a partidului' înainte de '89, sunt acum campioni ai libertăţii de exprimare după nişte reguli proprii.Dacă nu m-aş teme că însăşi poziţia mea ar putea fi catalogată drept una intolerantă, care nu ţine seama de dreptul lor la opinie, aş spune că cu asemenea poliţişti (era să zic miliţieni), libertatea de exprimare mi se pare grav ameninţată.