Cineva asemãna ceea ce se întâmplã în sistemul nostru bancar cu bolile copilãriei: pentru ca organismul sã genereze anticorpii necesari, trebuie mai întâi sã treacã prin simptomele bolii respective. Dacã rezistã, n-o va mai repeta. N-o va mai repeta nici dacã nu rezistã… Lunga istorie a crahurilor bancare, începutã cu Credit Bank, prin anii '94-'95, pune în evidenþã nu doar slãbiciunile structurale ale noului sector privat, ci mai ales jaful premeditat care s-a declanºat cu acel prilej. Cunoscând bine atât slãbiciunile sistemului, cât ºi ale legislaþiei, tipi inventivi s-au lansat în strângerea de bani "orfani", de la populaþie ºi de la stat, "înfiindu-i" apoi, cu sacoºa sau cu contul secret. Pe lângã cei foarte mulþi care ºi-au plâns economiile la cãpãtâiul bãncilor expiate, am avut parte ºi de o categorie care s-a bucurat, dacã nu de ºtergerea urmelor, mãcar de prezumþia de semivinovãþie generatã de mediul neputincios care le-a transformat creditele din performante în neperformante. O categorie mai restrânsã este aceea a celor care au luat senini drumul puºcãriilor, fãcându-ºi socoteala cã agoniseala ilicitã meritã câþiva aniºori de recluziune. Peste toate acestea s-a aºternut credinþa cã lucrurile, odatã consumate, nu se mai pot repeta. Morþii de la groapã nu se mai întorc - spune o zicãtoare popularã. Dar care nici ea n-are putere de lege. Pentru cã, iatã cazul "mortului" numit Dacia Felix: devalizatã de proprietari ºi de acþionari, aceasta ºi-a târât zilele într-un soi de moarte clinicã din '95 pânã prin 2000. Au fost niºte investitori care în '98 ºi-au pus în cap sã o salveze fãcându-i respiraþie artificialã prin niscai afaceri proprii derulate prin reþea. Când n-au mai fost în stare sã-i plãteascã datoriile, cum se angajaserã, BNR-ul a hotãrât sã-i facã funerariile. Aceastã iniþiativã a stârnit agitaþie mare: fluturând steagul "salvãrii" bãncii - caz unic în istoria postdecembristã - ei au lansat o veritabilã campanie de presiuni faþã de autoritãþi, bãtând la toate uºile ºi ferestrele guvernului cu propunerea de a cumpãra creanþele acesteia (60 milioane dolari) cu mai puþin de 20. Cum-necum, pânã la urmã le-au convins ºi - caz iarãºi unic în aceeaºi istorie - mortul a fost luat de pe masa de disecþie ºi încredinþat prin O.U. zeloºilor investitori. Care, în loc sã o renascã cum promiseserã, au omorât-o cu mâna lor: i-au schimbat rapid numele, sediul, personalul ºi tot ce mai putea reaminti vechea sa identitate, anunþând cu o publicitate agresivã revenirea în scenã, a unei noi… bãnci. Numai cã, dupã trecerea intervalului în care trebuiau achitate creanþele, în loc sã funcþioneze, banca este ameninþatã cu executarea silitã de cãtre o obscurã firmã din Timiºoara (SC Laurenþiu SRL) pentru o datorie de 11 miliarde! Greu de înþeles. ªi nu e singurul lucru greu de înþeles. De ce o bancã falimentarã ºi cu nume rãu e cumpãratã cu banii care se puteau face douã bãnci? De ce corul de presiuni în urma cãreia a fost obþinutã ordonanþa de urgenþã? De ce schimbarea rapidã a numelui ºi a sediului? Toate acestea nu fac decât sã inducã ideea unei inginerii încã necunoscute, a unei noi "boli" pentru care sistemul nu ºi-a creat "anticorpii". Despre care vom mai auzi, în curând.