Se împlinesc în aceste zile 17 ani de la tragicul accident de la Cernobîl, despre care nu se va şti niciodată câte victime a făcut cu adevărat. Numărul victimelor produse de epidemia de pneumonie atipică pare doar, să fie mai exact. Doza de aproximaţie nu este însă ceea ce leagă cele două evenimente care bagă groaza în mapamond. Numitorul lor comun se numeşte inconştienţa autorităţilor. În 1986, partidul comunist al Uniunii Sovietice, marele maestru al secretismului de stat, a întârziat nepermis de mult în a recunoaşte că la Cernobâl s-a produs o defecţiune şi că aceasta constituie o ameninţare pentru toată lumea. Ruşii au preferat atunci să sacrifice un număr neprecizat de compatrioţi şi un altul la fel de neprecizat de vecini doar ca să nu-şi afecteze imaginea şi să-şi recunoască incompetenţa de a stăpâni teribila putere atomică, pusă în slujba păcii, de data aceasta. Din aceleaşi raţiuni au refuzat să ceară ajutor din partea celor care l-ar fi putut oferi, prin prisma experinţelor nefericite parcurse. Au trecut multe zile până când, la presiunea unor ţări vecine care au înregistrat valul nefiresc de radiaţii abătut asupra lor, comuniştii cu faţă umană ai lui Gorbaciov să recunoască dezastrul căruia nu reuşeau să-i facă faţă. Cam aceleaşi lucruri au făcut, astăzi, autorităţile chineze. Pentru a nu-şi afecta circulaţia turistică şi de afaceri, au minimalizat sistematic datele referitoare la epidemie şi n-au admis nici un moment că focarul era în parohia lor. Au permis, săptămâni la rând, ca virusul să fie exportat în toate colţurile lumii de călătorii care au avut ghinionul să-l dobândească. Abia când situaţia a devenit de necontrolat, autorităţile au intervenit, destituind câţiva 'acari Păun' şi lansând un program de combatere, mult mai puţin eficient în această fază. Au fost la mijloc, din nou, orgoliul şi secretomania, devenite motoare ale unei tragedii cu efecte globale. Incompetenţa celor care conduc la un moment dat, destinele altora, se dovedeşte mai mortală decât radiaţiile şi viruşii la un loc.