Ministrul de Externe Mircea Geoană este foarte mândru că a fost primul reprezentant al unei țări din estul Europei care a fost primit de către noul secretar de stat american Colin Powell. Mircea Geoană a stat de vorbă cu Powell, i-a povestit despre România, despre noul guvern și ce vrea el și a primit asigurări că America își va respecta angajamentele luate față de această parte a Europei și că va urmări cu atenție evoluțiile de aici. Șeful diplomașiei noastre a fost atât de mulțumit de rezultatul acestei întâlniri, încât în cea mai mare parte a intervenției sale de la CNN a vorbit cu mândrie și speranța despre istorica întâlnire de la Departamentul de Stat. În urmă cu vreo 5-6 ani, când a fost inițiat Parteneriatul cu NATO, unul dintre predecesorii dlui Geoană, ministrul de externe de atunci Teodor Meleșcanu, manifesta aceeași mândrie, mulțumire și speranță de pe urma performanței țării noastre de a fi prima care a semnat acordul de parteneriat. Atât de satisfăcut era dl Meleșcanu, de parcă ar fi câștigat alegeri prezidențiale! Ce a urmat, se știe. Nici domnul Meleșcanu n-a câștigat prezidențialele și nici România n-a fost răsplătită, pentru viteza sa de reacție, cu admiterea în NATO odată cu primul val. Ba, s-ar părea că nici pe "creasta" celui de-al doilea nu avem locul rezervat. Așa și cu dl Geoană: mândria de a fi primii cu care a discutat dl. Powell n-are nici în clin nici în mânecă cu ce va urma. America e pragmatică. La fel ca și Europa. Pentru ei are valoare nu repeziciunea cu care ne postâm la o coadă sau batem la o ușă, ci capacitatea de a însoți aceste reacții cu seriozitate și competență. Pentru dl Powell va conta mai puțin în viitor amintirea faptului că dl. Geoană este un băiat simpatic și instruit și că a fost primul care i-a bătut la ușă, cât capacitatea colegilor dlui Geoană de a urma o politică coerența și producătoare de rezultate. Ori, de la semnarea parteneriatului încoace, este tocmai punctul nostru sensibil: incapacitatea de a transforma vorbele în fapte, intențiile în realizări, promisiunile în performanțe. Avem tendința de a ne mulțumi să fim "piua-ntâia" la ridicatul mâinii în clasă și să ne lamentăm că dascălii ori nu ne ascultă, ori nu ne înțeleg. Pentru că, oricum, cu învățătura nu ne omorâm niciodată. |