Despre cât de sincere sunt demersurile populiste ale politicienilor ne putem face o imagine cuprinzãtoare doar din episodul mãririi substanþiale a lefurilor ºi pensiilor.
Pe fondul zgomotului fãcut de trecuta guvernare, în legãturã cu creºterea economicã, demers cu clar scop electoral, opoziþia de atunci a salutat cu entuziasm legea care prevedea mãrirea salariilor profesorilor.
Liderii politici s-au întrecut în declaraþii entuziaste, manifestându-ºi susþinerea totalã pentru o mãsurã despre care erau siguri cã nu putea fi pusã în practicã. Dar era un moment propice pentru a-i lovi pe liberali ºi a arãta þãrii cã alþii sunt cei îngrijoraþi de soarta acestui popor. Cu fluctuaþiile cu care a început sã ne obiºnuiascã, Traian Bãsescu a fost mai întâi circumspect, apoi a devenit un susþinãtor fervent al majorãrii, dând astfel o mânã de ajutor în campanie partidului propriu. Liberalii, care la rândul lor au aruncat pe piaþã, atunci, tot felul de bazaconii ultrapopuliste, sperând cã acestea le vor majora procentul electoral, au contestat mãsura ºi chiar l-au dat afarã pe ministrul Educaþiei, care o votase voios în Parlament. Ei erau însã pe ducã ºi nu ºi-au mai bãtut capul, convinºi cã alþii vor fi cei care se vor confrunta cu lipsa resurselor. Pânã în alegeri, Boc ºi Geoanã s-au întrecut în a susþine cã unde-i lege nu-i tocmealã ºi cã profesorii trebuie sã-ºi primeascã drepturile.
Au venit însã alegerile ºi s-a format noua Coaliþie, a cãrei primã sarcinã este sã alcãtuiascã bugetul þinând seama de angajamentele electorale. ªi entuziasmul s-a topit pânã la limita... îngheþului! Mai precis – propunerea preºedintelui Bãsescu potrivit cãreia majorãrile de lefuri ºi pensii ar urma sã fie îngheþate ºase luni, pânã la conturarea unei politici clare de combatere a efectelor crizei.
ÃŽntr-o altã þarã decât România ºi pe un alt fond decât cel prezent, o asemenea propunere ar fi fost consideratã fireascã. ÃŽntr-o societate caracterizatã prin realism ºi solidaritate socialã s-ar fi putut ajunge la înþelegerea unei atari raþiuni ºi la înþelegerea unei atari raºiuni ºi la concertarea voinþei politice ºi sociale în acest sens. Noi, însã – inclusiv preºedintele Bãsescu – trãim în România, o þarã aparte, dezbinatã politic ºi social, mãcinatã de ineficienþa guvernanþilor ºi de reglementãri legale „pirat”. Nu e deci de mirare cã propunerea n-a fost bine primitã ºi cã primii care au sãrit în sus au fost sindicaliºtii care au prins momentul vocalizelor forte care sã le consolideze scaunele. „Nici prin cap nu ne trece!” spun aceºtia ºi hotãrârea lor seamãnã cu aceea a pietonului care se avântã buimac în trafic mizând pe faptul cã ºoferul care-l va omorî va intra la puºcãrie. Sindicatele doresc aplicarea mãsurilor chiar cu riscul ca acestea sã dea peste cap întregul echilibru economic ºi sã declanºeze o inflaþie galopantã, ca cea de pe vremea lui Ciorbea. Guvernanþii, pe de altã parte, dau din colþ în colþ, înþelegând cã nu vor reuºi sã împace ºi capra Alianþei ºi varza Bugetului, într-un Executiv în care fiecare parte este decisã sã tragã ferm în „hãis” sau în „cea”. Spãlarea pe mâini a preºedintelui de susþinerea majorãrilor seamãnã cu cea a lui Pilat din Pont. Noul Pilat se aflã însã la dragul sãu Pont Euxin, unde nu mai conteazã cã scuipi azi ce-ai lins ieri.
Important este sã apari, de câte ori e posibil, drept susþinãtor al dreptãþii ºi al interesului general. Or dacã înainte de alegeri acest interes era unul, iar dupã alegeri e altul, trebuie sã ne adaptãm. ªi sã cârmim în direcþia cuvenitã. Aruncând, eventual, peste bord, balastul de promisiuni ºi de responsabilitãþi.