ÃŽntr-un discurs „de export", preºedintele Constantinescu recunoaºte faptul cã, în sondajele -de opinie, cota sa a scãzut dramatic: „Am pierdut peste 20 de procente numai datoritã poziþiei pe care am luat-o faþã de rãzboiul din Kosovo!".
Orice analist de bun simþ trebuie sã recunoascã faptul cã în aceastã afirmaþie existã un sâmbure de adevãr. A fost un moment dificil în care guvernanþii au fost nevoiþi sã se plaseze pe o coordonatã net diferitã de aceea a sentimentelor publicului. ªi asta pentru un motiv cât se poate de simplu: publicul nu face politicã, în timp ce politicienii de aia sunt politicieni. Existã raþiuni clare - ºi au fost îndelung dezbãtute – pentru care opinia publicã româneascã, în zdrobitoarea ei majoritate, nu a susþinut atacurile împotriva Serbiei.
Oamenii ºi-au dat seama ca ceva nu era în ordine în acest rãzboi nedeclarat, izbucnit ca din senin ºi spart în capul populaþiei ºi nu al responsabililor sãi politici. în acelaºi timp - ºi aici paradoxul mi se pare a fi doar aparent - aceeaºi majoritate continua sã doreascã integrarea în structurile NATO, rãzboiul afectând doar într-o micã mãsurã procentul susþinãtorilor sãi. Asta înseamnã cã bunul simþ popular, naþional aº zice, fãcea o distincþie clarã între o acþiune, o poziþie de conjuncturã, ºi un principiu de duratã.
Din pãcate pentru dl Constantinescu, nici dânsul ºi nici ceilalþi reprezentanþi ai clasei politice nu ºi-au putut permite sã aibã bun simþ. Au fost nevoiþi sã vâsleascã împotriva curentului. Ceea ce li se poate reproºa cu adevãrat este faptul cã manifestarea lor ar fi trebuit sã poarte mai mult însemnele decenþei. Înghiþim cu demnitate hapul - nu mai este nevoie sã ne prefacem cã ne ºi place.
Aici cred, mai degrabã, cã este locul în care personalitatea ºi credibilitatea dlui Emil Constantinescu se pot plasa printre „pierderile colaterale" provocate de rãzboiul din Iugoslavia.