Într-un discurs „de export", preşedintele Constantinescu recunoaşte faptul că, în sondajele -de opinie, cota sa a scăzut dramatic: „Am pierdut peste 20 de procente numai datorită poziţiei pe care am luat-o faţă de războiul din Kosovo!".

Orice analist de bun simţ trebuie să recunoască faptul că în această afirmaţie există un sâmbure de adevăr. A fost un moment dificil în care guvernanţii au fost nevoiţi să se plaseze pe o coordonată net diferită de aceea a sentimentelor publicului. Şi asta pentru un motiv cât se poate de simplu: publicul nu face politică, în timp ce politicienii de aia sunt politicieni. Există raţiuni clare - şi au fost îndelung dezbătute – pentru care opinia publică românească, în zdrobitoarea ei majoritate, nu a susţinut atacurile împotriva Serbiei.

Oamenii şi-au dat seama ca ceva nu era în ordine în acest război nedeclarat, izbucnit ca din senin şi spart în capul populaţiei şi nu al responsabililor săi politici. în acelaşi timp - şi aici paradoxul mi se pare a fi doar aparent - aceeaşi majoritate continua să dorească integrarea în structurile NATO, războiul afectând doar într-o mică măsură procentul susţinătorilor săi. Asta înseamnă că bunul simţ popular, naţional aş zice, făcea o distincţie clară între o acţiune, o poziţie de conjunctură, şi un principiu de durată.

Din păcate pentru dl Constantinescu, nici dânsul şi nici ceilalţi reprezentanţi ai clasei politice nu şi-au putut permite să aibă bun simţ. Au fost nevoiţi să vâslească împotriva curentului. Ceea ce li se poate reproşa cu adevărat este faptul că manifestarea lor ar fi trebuit să poarte mai mult însemnele decenţei. Înghiţim cu demnitate hapul - nu mai este nevoie să ne prefacem că ne şi place.

Aici cred, mai degrabă, că este locul în care personalitatea şi credibilitatea dlui Emil Constantinescu se pot plasa printre „pierderile colaterale" provocate de războiul din Iugoslavia.