Într-un discurs „de export", președintele Constantinescu recunoaște faptul că, în sondajele -de opinie, cota sa a scăzut dramatic: „Am pierdut peste 20 de procente numai datorită poziției pe care am luat-o față de războiul din Kosovo!".
Orice analist de bun simț trebuie să recunoască faptul că în această afirmație există un sâmbure de adevăr. A fost un moment dificil în care guvernanții au fost nevoiți să se plaseze pe o coordonată net diferită de aceea a sentimentelor publicului. Și asta pentru un motiv cât se poate de simplu: publicul nu face politică, în timp ce politicienii de aia sunt politicieni. Există rațiuni clare - și au fost îndelung dezbătute – pentru care opinia publică românească, în zdrobitoarea ei majoritate, nu a susținut atacurile împotriva Serbiei.
Oamenii și-au dat seama ca ceva nu era în ordine în acest război nedeclarat, izbucnit ca din senin și spart în capul populației și nu al responsabililor săi politici. în același timp - și aici paradoxul mi se pare a fi doar aparent - aceeași majoritate continua să dorească integrarea în structurile NATO, războiul afectând doar într-o mică măsură procentul susținătorilor săi. Asta înseamnă că bunul simț popular, național aș zice, făcea o distincție clară între o acțiune, o poziție de conjunctură, și un principiu de durată.
Din păcate pentru dl Constantinescu, nici dânsul și nici ceilalți reprezentanți ai clasei politice nu și-au putut permite să aibă bun simț. Au fost nevoiți să vâslească împotriva curentului. Ceea ce li se poate reproșa cu adevărat este faptul că manifestarea lor ar fi trebuit să poarte mai mult însemnele decenței. Înghițim cu demnitate hapul - nu mai este nevoie să ne prefacem că ne și place.
Aici cred, mai degrabă, că este locul în care personalitatea și credibilitatea dlui Emil Constantinescu se pot plasa printre „pierderile colaterale" provocate de războiul din Iugoslavia.