În sfârşit, s-ar putea spune, Emil Constantinescu este ascultat! Ceea ce nu s-a prea întâmplat de patru ani, cât a avut probleme de comunicare şi cu Ciorbea, şi cu Vasile, oarecum cu Isărescu, dar în special cu partidele pe care le adunase sub pulpana sa electorală (sau care-l adunaseră pe el!) Cine-l ascultă? Nu vă pripiţi: nici ţărăniştii (care nu-l mai recunosc a fi de-al lor), nici liberalii (care i-au dat primii şutul) şi nici foştii colaboratori. Ci… autorităţile, pe care le şi reclamă fostul preşedinte pe la Comisia de Abuzuri a Camerei Deputaţilor. Dar, în loc să fie bucuros că, în sfârşit, îl ascultă cineva, Emil Constantinescu este foarte supărat. O supărare mai veche - încă de prin ianuarie a mai sesizat SRI-ul şi Parchetul General, adică exact pe aceia care, la o adică, ar avea dreptul (legal) să-l asculte. Şi, în loc de măsuri concrete, a primit răspunsuri vagi prin care i se comunica doar în ce situaţii s-ar putea întâmpla aşa ceva. Hai să zicem că şi SRI-ul, şi Parchetul ascund adevărul. Şi că telefoanele lui Emil sunt ascultate. Ce-ar putea să afle băieţii cu căşti la urechi? De ce şi-ar pierde vremea şi ar irosi echipamente şi materiale (plătite şi din buzunarul lui Emil Constantinescu)? Să afle ce pietre s-au mai recoltat din expediţia nefericită din Chile? Sau cât de nerecunoscători sunt foştii săi colaboratori care nu se mai obosesc nici să-l întrebe de sănătate? Hotărât lucru, dacă dl Constantinescu are dreptate cei care-l ascultă ar trebui aspru pedepsiţi. Pentru prostie. Pentru cheltuială inutilă. Pentru stupiditate. Nu ştiu ce ar putea gândi aceştia, dar nu există nici un motiv pentru care ex-locatarul de la Cotroceni să nu poată rosti cu voce tare şi cu reporterii în faţa sa, ceea ce ar spune cuiva la telefon. Fie acesta şi Mugur Ciuvică.