În bătălia sa de uzură cu preşedintele Băsescu şi cu armata sa de pedestraşi portocalii spre stacojiu (liberalii colorându-se tot mai vizibil spre albastrul tradiţional) Tăriceanu&Comp. au făcut primul pas înapoi, după ce săptămâna trecută 'cunctatorul' Călin răspunsese cu o serie de lovituri directe la figura atacurilor prelungite ale locatarului de la Cotroceni. Ca replică la intenţia democraţilor de a participa singuri la scrutinul european, liberalii au răspuns, prin gura preşedintelui Camerei, că n-ar fi exclus să se amâne organizarea alegerilor pentru Parlamentul European. Două explicaţii poate avea o astfel de decizie: ori ruperea democraţilor i-a prins pe picior greşit şi se consideră nepregătiţi pentru a face faţă acestui test; ori vor ca prin aceasta să-i lovească pe democraţi, lipsindu-i de momentul favorabil al unui previzibil vârf de formă. Şi într-un caz şi în altul, liberalii greşesc. Şi pasul acesta înapoi îi pune într-o situaţie delicată, tocmai în momentul când ar fi avut nevoie, mai mult ca oricând, să-l facă în faţă. Relaţia dintre cele două partide este iremediabil compromisă, cu concursul direct al preşedintelui. Nici un alt preşedinte dintre cei pe care i-am avut până acum nu şi-a dirijat cu atâta autoritate formaţiunea din care provenea, precum o face Traian Băsescu. Ion Iliescu avea grijile lui personale faţă de separaţia puterilor şi, deşi îşi menţinea influenţa, nu dorea deloc ca acest lucru să se vadă. Constantinescu nu avea în spate un partid, ci o alianţă cu interese divergente, pe care nu o controla decât superficial. Băsescu este un veritabil comandant, pe nava sa neexistând noţiunea de democraţie. Regula este ascultarea absolută a ordinelor. Iar ordinul de zi este: 'Jos cu Tăriceanu!' O primă mişcare în direcţia dărâmării liderului liberal a fost constituirea PLD-ului. Cea de-a doua este ruperea Alianţei. În faţa a ceea ce urmează, Tăriceanu nu prea mai are ce pierde. Nu-i rămâne decât să iasă hotărât la bătaie. Se pare însă, vorba lui Voiculescu, că în afară de prestanţă şi de stil nu prea are, pe dedesubt, ceea ce caracterizează un adevărat bărbat de stat. Ceea ce Băsescu are până la exhibiţionism. Nu amânarea alegerilor europene este soluţia problemelor liberale. Ci abordarea fără jumătăţi de măsură a ceea de ce încă mai dispun şi nu le poate fi luat cu uşurinţă: guvernarea. În condiţiile în care partenerii demonstrează că nu sunt dispuşi să respecte înţelegerile (chiar dacă alegerile europene nu au fost prevăzute explicit în protocol), Tăriceanu ar trebui să renunţe la reprezentanţii democraţilor şi să formeze un guvern monocolor. Minoritar, dar susţinut cam de toată lumea, cu excepţia, poate, a maghiarilor. În felul acesta şi-ar lipsi adversarii şi de importantul atu pe care-l reprezintă portofoliul Internelor, acolo unde se va pune în practică strategia viitoarelor alegeri. Nu mai vorbesc de fondurile europene care pot fi dirijate, prin portofoliile Mediului sau Transporturilor, spre clientela politică proprie. Pentru asta, însă, Tăriceanu trebuie să facă pasul înainte. Nu înapoi, cum ne-a obişnuit până acum.