Aflu dintr-un articol de ziar că românii care trăiesc după transplant, fac parastase lunare pentru donatori. Este, probabil, un soi de superstiţie prin care cei care s-au confruntat cu spectrul sfârşitului încearcă să-l îndepărteze printr-un ritual în care recunoştinţa se amestecă cu speranţa. Astăzi se împlinesc cinci ani de când am avut nefericitul prilej de a experimenta un soi aparte de "transplant": în miez de noapte, doi tâlhari au dat buzna în casa mea, îmbrăcaţi în negru, mascaţi şi înarmaţi cu o puşcă şi cuţite şi s-au aruncat asupra noastră. O minune a făcut doar ca cele două focuri trase cu cartuşe de vânat greu (?!) să nu lovească pe nici unul dintre membrii familiei mele. În lupta disperată care a urmat, loviturile de cuţit sau de măciucă nu ne-au ocolit pe nici unul dintre noi. A fost un coşmar, pe care multă vreme am refuzat să-l accept ca producându-se cu adevărat. A fost genul de întâmplare pe care o găseşti relatată în presă, dar despre care niciodată nu te gândeşti că ţi s-ar putea întâmpla tocmai ţie. Dar astfel de lucruri se întâmplă, şi nu de puţine ori victimele nu se pot considera la fel de norocoase cum m-am considerat eu. A fost şi acesta un soi de transplant - unul de psihic, de mentalitate. Am realizat, deodată, cât de ticăloşi pot fi unii dintre semenii noştri, dar şi cât de frumoasă poate fi solidaritatea, compasiunea celor din jur. Ar fi trebuit, poate, ca nu lunar, precum primitorii transplanturilor, dar măcar anual, să fi făcut un parastas. Un parastas care să pomenească nu doar despre insecuritatea marcată a individului, pe care au adus-o cu sine libertatea (prost înţeleasă) şi democraţia (prost învăţată), dar şi despre nevoia de coalizare împotriva răului. Un parastas al speranţelor pierdute şi al nădejdilor niciodată reprimate într-o lume mai bună, mai înţeleaptă şi mai sigură.