Aflu dintr-un articol de ziar că românii care trăiesc după transplant, fac parastase lunare pentru donatori. Este, probabil, un soi de superstiție prin care cei care s-au confruntat cu spectrul sfârșitului încearcă să-l îndepărteze printr-un ritual în care recunoștința se amestecă cu speranța. Astăzi se împlinesc cinci ani de când am avut nefericitul prilej de a experimenta un soi aparte de "transplant": în miez de noapte, doi tâlhari au dat buzna în casa mea, îmbrăcați în negru, mascați și înarmați cu o pușcă și cuțite și s-au aruncat asupra noastră. O minune a făcut doar ca cele două focuri trase cu cartușe de vânat greu (?!) să nu lovească pe nici unul dintre membrii familiei mele. În lupta disperată care a urmat, loviturile de cuțit sau de măciucă nu ne-au ocolit pe nici unul dintre noi. A fost un coșmar, pe care multă vreme am refuzat să-l accept ca producându-se cu adevărat. A fost genul de întâmplare pe care o găsești relatată în presă, dar despre care niciodată nu te gândești că ți s-ar putea întâmpla tocmai ție. Dar astfel de lucruri se întâmplă, și nu de puține ori victimele nu se pot considera la fel de norocoase cum m-am considerat eu. A fost și acesta un soi de transplant - unul de psihic, de mentalitate. Am realizat, deodată, cât de ticăloși pot fi unii dintre semenii noștri, dar și cât de frumoasă poate fi solidaritatea, compasiunea celor din jur. Ar fi trebuit, poate, ca nu lunar, precum primitorii transplanturilor, dar măcar anual, să fi făcut un parastas. Un parastas care să pomenească nu doar despre insecuritatea marcată a individului, pe care au adus-o cu sine libertatea (prost înțeleasă) și democrația (prost învățată), dar și despre nevoia de coalizare împotriva răului. Un parastas al speranțelor pierdute și al nădejdilor niciodată reprimate într-o lume mai bună, mai înțeleaptă și mai sigură. |