Aflu dintr-un articol de ziar cã românii care trãiesc dupã transplant, fac parastase lunare pentru donatori. Este, probabil, un soi de superstiþie prin care cei care s-au confruntat cu spectrul sfârºitului încearcã sã-l îndepãrteze printr-un ritual în care recunoºtinþa se amestecã cu speranþa. Astãzi se împlinesc cinci ani de când am avut nefericitul prilej de a experimenta un soi aparte de "transplant": în miez de noapte, doi tâlhari au dat buzna în casa mea, îmbrãcaþi în negru, mascaþi ºi înarmaþi cu o puºcã ºi cuþite ºi s-au aruncat asupra noastrã. O minune a fãcut doar ca cele douã focuri trase cu cartuºe de vânat greu (?!) sã nu loveascã pe nici unul dintre membrii familiei mele. În lupta disperatã care a urmat, loviturile de cuþit sau de mãciucã nu ne-au ocolit pe nici unul dintre noi. A fost un coºmar, pe care multã vreme am refuzat sã-l accept ca producându-se cu adevãrat. A fost genul de întâmplare pe care o gãseºti relatatã în presã, dar despre care niciodatã nu te gândeºti cã þi s-ar putea întâmpla tocmai þie. Dar astfel de lucruri se întâmplã, ºi nu de puþine ori victimele nu se pot considera la fel de norocoase cum m-am considerat eu. A fost ºi acesta un soi de transplant - unul de psihic, de mentalitate. Am realizat, deodatã, cât de ticãloºi pot fi unii dintre semenii noºtri, dar ºi cât de frumoasã poate fi solidaritatea, compasiunea celor din jur. Ar fi trebuit, poate, ca nu lunar, precum primitorii transplanturilor, dar mãcar anual, sã fi fãcut un parastas. Un parastas care sã pomeneascã nu doar despre insecuritatea marcatã a individului, pe care au adus-o cu sine libertatea (prost înþeleasã) ºi democraþia (prost învãþatã), dar ºi despre nevoia de coalizare împotriva rãului. Un parastas al speranþelor pierdute ºi al nãdejdilor niciodatã reprimate într-o lume mai bunã, mai înþeleaptã ºi mai sigurã.