Un comunicat de presă din urmă cu câteva zile m-a lăsat perplex: Preafericitul Patriarh Teoctist şi Papa Ioan Paul au convenit că „returul" întâlnirii de la Bucureşti se va produce, cel mai probabil, în anul 2002. La prima vedere, nimic spectaculos. Înaltul Pontif are, de obicei, un program încărcat şi, asemenea marilor actori, îşi poate programa spectacolele în funcţie de locurile libere rămase în calendarul său. Or, acesta pare să fie full până în 2002. Adică peste trei ani.

Nu ştiu cum va fi receptat Prea- Fericitul acest răspuns. Cu siguranţă că nu-1 va fi putut comenta în nici un fel, fără a declanşa sentimente necreştineşti în tabăra oaspetelui său din această primăvară. Atunci a putut să-şi impună punctul de vedere în legătură cu (in)oportunitatea unei vizite a papei într-o localitate din Ardeal, cu următorul argument: „Papa e om în vârstă, e bolnav, cum o să-1 cărăm până acolo?" (Citat din memoria unor martori ce doresc să-şi păstreze anonimatul). Papa este într-adevăr, un om în vârstă şi suferind. Ultimele sale apariţii au făcut şi mai evidentă diferenţa între tăria sa de caracter şi slăbiciunea trupească inerentă vârstei. Faptul că, în ciudă acestor aparenţe, Înaltul Pontif are planuri şi programe suficient de încărcate până în 2002 spune multe despre convingerile referitoare la menirea sa pe pământ şi la datoriile faţă de semenii care văd în el păstorul creştinătăţii universale.

N-am nici cea mai mică îndoială că Patriarhul Teoctist nu-şi pune, - în ceea ce-1 priveşte- nici o problemă asupra datei viitoarei întâlniri la nivel înalt. Chiar dacă suveranul nostru spiritual este mai mare - n-am spus mai bătrân - cu doar vreo şase ani. Dumnezeu să-i ţină în putere, spre binele turmelor, nu doar până în 2002!