'Am făcut un preşedinte de ţară şi doi preşedinţi de Camere. Nu-mi cereţi să fac şi un premier, e prea mult!' - a afirmat, deloc gratuit, Corneliu Vadim Tudor, preşedintele PRM. Nu este de loc o glumă. Încă de la alegerile locale s-a făcut simţit un fenomen, ca să-i spun aşa. Fenomenul cu pricina s-a manifestat printr-o greutate decisivă căpătată brusc de partidele mici în stabilirea ponderii celor mari la conducerea unor consilii judeţene. Voturile PRM şi PUR au căpătat valoarea lor în 'aur', existând şi câteva cazuri în care au cerut - şi au obţinut - inclusiv funcţii de preşedinţi ai acestor consilii.Povestea se repetă după legislative. Chiar dacă nu mai are importanţa de până acum (a fost al doilea partid, ca pondere) PRM este cel care a înclinat balanţa în trei runde decisive. Mai întâi, prin faptul că votanţii PRM au urmat îndemnul lui Vadim şi l-au făcut pe Băsescu un preşedinte neaşteptat. Apoi, prin voturile parlamentarilor săi, PRM a pus la cârma Camerelor pe adversarii lui Băsescu - Văcăroiu şi Năstase. Acelaşi Năstase, cel veştejit în campanie şi boicotat la alegeri! Dar asta-i politica! Şi ea face din formaţiunea lui Vadim un soi de arbitru general - în ciuda faptului că e, prin forţa lucrurilor, un aliat indezirabil. Deşi au nevoie de el ca de aer, nici una dintre tabere nu cutează să-i întindă o mână direct şi să-l invite să li se alăture. PRM-ul este în acest joc pe post de amantă, la ale cărei servicii se recurge - cu sau fără plată în avans - dar care nu poate fi scoasă, la braţ în lume.Premierul desemnat ştie foarte bine că pentru a putea deveni premier cu adevărat, are nevoie de voturile indezirabilului PRM. Dacă nu ca entitate, măcar ca persoane. De data aceasta Vadim - deşi după consultările cu Băsescu a adoptat o poziţie surprinzător de constructivă - nu mai pare dispus să se vândă pe nimic. Şi nici să facă acte de caritate. Rămâne de văzut, deci, ce va dori în schimbul permisului de liberă tăcere pentru 'Cabinetul Tăriceanu'.