Eliberarea de inhibiţiile represiunii totalitare a însemnat, pentru unii români, şi o diversificare a destinaţiei unui registru de nemulţumiri ce bătea de la distanţă inventarul predecembrist. Practic, nu a fost persoană sau personalitate publică ce să fi scăpat de tirul acuzelor sau suspiciunilor mai mult sau mai puţin îndreptăţite.

Ion Tiriac a reprezentat mitul reuşitei într-o lume adversă, graţie unor calităţi de excepţie, dar şi expresia şansei de a evada de sub controlul sistemului fără a suferi, în mod direct, represiunile de rigoare. în decembrie '89 şi ianuarie '90 privirile noastre s-au îndreptat spre el cu speranţa că este unul dintre puţinii români capabili să ne smulgă din condiţia în care ne găseam şi să ne proiecteze în braţele mamei-Europe. Eram atât de entuziaşti şi de dispuşi la recunoştinţă, încât un referendum i-ar fi acordat nu numai vila pe care i-a dat-o Roman, dar si Cotrocenii, si Pelesul si rezervaţiile de vânătoare, doar să rămână lângă noi în ţară.

Euforia a ţinut puţin. A ţinut atât timp cât caritatea lui Tiriac nu a făcut loc pragmatismului. Om trăit într-un sistem dur, concurenţial, Tiriac ştia bine că pe milă şi condescendenţă nu se poate construi nimic. Primele lui afaceri au lovit în moalele capului o sensibilitate publică ce nu a ezitat să se_manifeste prin presă şi, potrivit unor varii interese politice, cu o violenţă neaştejată. Defăimarea lui Tiriac ilustrează un pluralism stupid şi păgubos. Asa cum este, uneori, chiar democraţia ...