Revenind în ţară după aproape două săptămâni de peregrinări prin aeroporturile Europei şi ale Lumii Noi, am dat nas în nas cu realitatea românească de dinaintea aderării la Uniunea Europeană. O realitate concretă, pe care n-o poate cosmetiza nimic şi cu care îi întâmpinăm şi pe cei care nu ne cunosc obiceiurile.Mai întâi, cursa de seară, aproape de miezul nopţii venită de la Londra, n-a fost trasă la terminalul nou prin care pasagerii ar fi putut să ajungă direct la recepţia bagajelor. Nu. Probabil pentru că personalul rampelor mobile plecase deja acasă, aeronava a fost trasă pe undeva pe la mijlocul platoului, cei aproape 200 de pasageri au fost înghesuiţi în autobuze, de unde s-au bulucit mai întâi pe o scară îngustă şi abruptă, cu bagajele după ei, iar, mai apoi pe o scară rulantă care nu funcţiona din aceleaşi motive de mai sus: personalul care trebuia să o pună în mişcare se afla şi el în braţele celor dragi sau ale lui Morfeu, după caz. La trecerea de frontieră erau doar doi ofiţeri, motiv pentru care s-au format imediat două cozi lungi care au dus dincolo de miezul nopţii momentul călcării pe teritoriu românesc. A urmat o nouă şi lungă aşteptare: aceea a bagajelor. Pentru că avionul fusese tras unde era tras, acestea erau aduse cu ţârâita de singurul echipaj disponibil la acea oră cu cărucioarele motorizate. O parte dintre călători au dorit să folosească acest răgaz în scopul rezolvării unor necesităţi urgente, ceea ce a condus la formarea unor noi cozi impresionante în faţa celor două toalete care erau disponibile pentru călătorii de la sosiri (atât a considerat proiectantul!) doar câte două cabine de WC. Cine era obosit şi nu-i sosise încă bagajul nu avea decât să contemple cele 3 scaune din sala de aşteptare pe care erau tolăniţi, epuizaţi de eforturile de peste zi, trei manipulanţi de cărucioare care evaluau, din ochi, calitatea acestui transport.Aş fi încercat să semnalez aceste câteva observaţii chiar din seara respectivă dacă aş fi avut cui. Dar n-am avut. Administraţia aeroportuară îşi dormea somnul binemeritat pentru capacitatea de a fi adus aeroportul 'Otopeni' la standardele lui 'Henri Coandă' (apropo: un nume mai greu de pronunţat pentru operatorii străini se putea găsi cu greu!). Adică aceleaşi de pe vremea lui Ceauşescu: nepăsare, aroganţă, dispreţ faţă de beneficiari şi multă, multă indiferenţă. Este exact încărcătura cu care administraţia aeroportuară şi şefii acesteia din ministerul de resort consideră că suntem datori să intrăm în Europa. O Europă cu care nu ne putem măsura şi compara la nici unul dintre capitole. La o oră când toate celelalte mari aeroporturi de pe continent duduie sub presiunea traficului, al nostru - Otopeniul - îşi doarme somnul nesimţirii celor care-l administrează.