Mă urmăresc încă, după o săptămână, ochii fetiţei care a murit de dorul mamei. Ochii erau tot ce mai rămăsese din ea. La 11 ani, mai cântărea 10 kilograme. De aproape un an, de când mama a părăsit-o ducându-se după iubit să muncească în Italia, fetiţa a refuzat să mai mănânce. Abandonat, în grija unei bunici indiferente, copilul acesta se stingea ca o lumânare. Cei din jur au văzut ce se întâmplă cu ea. A văzut şi mama, care s-a întors de câteva ori, dar pe care suferinţa copilei n-a împiedicat-o să o părăsească din nou. Au văzut şi cei de la Protecţia Copilului, şi medicii care au încercat să o îngrijească. Toţi n-au făcut altceva decât să constate evoluţia dramatică şi sfârşitul implacabil la care au asistat ca la un dat inexorabil. Cu câteva zile înainte ca sufletul micuţei să se înalţe la cer, a descoperit-o şi mass media. A fost filmată, s-au făcut talk-show-uri pe tema abandonului, dar nimeni n-a mişcat un deget.
Unui parlamentar mai deştept i s-a năzărit să aibă o iniţiativă legislativă: să se dea o lege care să-i pedepsească pe părinţii care-şi lasă copiii de izbelişte. Dar, oare, mă întreb: din senin îi lasă, sau îi împinge nevoia? Au aici ce le trebuie ca să-şi hrănească plozii şi să nu se mai bage slugi prin Italia? Poate rezolva o lege problema asta?

Nu poate! Cum nu poate o Hotărâre de Guvern să impună dragostea părintească. Cât de mari ar fi pedepsele, nu poţi impune unui părinte să-şi iubească copiii. Asta e valabil doar în lumea animalelor. La oameni s-a întâmplat ceva, ceva grav, care a dus la modificarea genelor. Şi care nu poate fi remediat prin hotărâri, fie ele şi de Guvern...