Pe preşedintele Iliescu erau să-l mănânce de viu jurnaliştii care au descoperit că în avionul cu care făcuse deplasări în străinătate se aflaseră persoane mai mult sau mai puţin suspectate de afaceri necurate. Nu conta că preşedintele nu-i cunoştea, nu stătuse de vorbă cu ei, faptul că s-au aflat în avion era suficient pentru a-l acuza de 'complicitate' cu acea parte a societăţii pe care o reprezentau aceştia. Scuzele preşedinţiei, cum că respectivii făceau parte din delegaţii de oameni de afaceri şi că până la acea oră nu fuseseră lansate acuzaţii la adresa lor, nu mai contau. Cum nu mai conta nici faptul că printre oamenii de afaceri se aflau numeroase alte persoane prea puţin onorabile introduse pe 'blat' de consilieri sau sepepişti, care doreau să rămână cu blazonul accesului în avionul prezidenţial, contra a diferite atenţii, şi pe care nimeni nu-i pomenea.Argumentul - perfect justificat - al celor care au semnalat aceste situaţii era că un preşedinte trebuie să se protejeze, sau să fie protejat, de orice relaţie care i-ar putea afecta imaginea şi pune în pericol autoritatea de persoană în afara oricăror suspiciuni.Mult mai tolerantă este, însă, aceeaşi presă care-l răstignea pe Iliescu, cu urmaşul său, Băsescu. Acesta se poate expune, liniştit, în orice situaţie şi în orice companie fără a stârni altceva decât interes sau amuzament. De la pasiunea sa pentru localuri publice, cu programe artistice adecvate, până la microbismul care-l aduce pe stadioane, Traian Băsescu are o parte de viaţă publică ce-l face, parcă, mai puţin compatibil cu o funcţie a cărei primă caracteristică ar trebui să fie capacitatea de a impune respect. Îmi pare rău că stilul dlui Băsescu nu se prea potriveşte cu această condiţie şi asta se vede în modul în care se expune, inutil şi neproductiv, huiduielilor adepţilor lui Ticu de la CNSAS sau ale galeriei rapidiste la meciul cu Steaua. Meci la care merge şi se aşează, liniştit între două dintre cele mai controversate persoane din cel mai controversat domeniu al momentului. Un Băsescu între Gigi Becali şi Mitică Dragomir îmi evocă un Isus, nu prea conştient de misia sa, autorăstignit între doi maeştri ai blaturilor şi ai evaziunilor fiscale despre care mi se pare imposibil ca preşedintele, mare maestru al Serviciilor, să nu fie informat în detaliu.Din păcate, însă, preşedintele pare, în mod evident, să se simtă mai bine în tribună decât în aula Academiei, mai bine la Golden Blitz decât la deschiderea unui congres medical internaţional, mai confortabil alături de Mitică Dragomir decât chiar de Mircea Cărtărescu.Sunt opţiuni. Umane, dar nu şi prezidenţiale.