Ciclic, avem de fãcut faþã câte unei prevestiri catastrofice. Las la o parte pe cele legate de fenomenele naturale – El Nino, încãlzirea globalã, dispariþia pãdurilor.
Am sã mã refer aici doar la cele culturale. Apariþia televiziunii i-a condus pe mulþi spre ideea cã aceasta va ucide cinematograful. Cele douã genuri convieþuiesc deja de cel puþin 6 - 7 decenii ºi nici unul nu dã semne cã s-ar îndrepta spre colaps.
Internetul va nimci cartea! Deºi lectura e în scãdere drasticã, continuã sã aparã noi titluri într-un ritm care nu prevesteºte o catastrofã iminentã a textului scris. Noi, românii - dar nu numai noi - avem o problemã specialã: economia de piaþã asasineazã cultura! Este strigãtul de alarmã care iese din pieptul generaþiilor a doua ºi a treia. Cele care s-au format, din punct de vedere cultural, în epoca comunistã. O epocã plinã de contradicþii, dar ºi cu câteva certitudini. Una dintre ele a fost cultura. Ca alternativã. ÃŽntr-o societate care a sugrumat în faºã iniþiativa privatã, lãsând-o ca apanaj al statului, individul a avut opþiuni limitate de refugiu. Unul dintre acestea a fost sportul. Un altul a fost cultura. Dincolo de cenzura efectuatã de responsabilii comuniºti, au proliferat, totuºi, genuri ºi modele valoroase. Unul dintre efectele benefice ale cenzurii a fost acela al unei selecþii culturale mult mai riguroase. ÃŽn 1989 România era una dintre þãrile cu cel mai ridicat grad de instrucþie ºi culturã, ºi cu o omogenitate remarcabilã. Era rezultatul deceniilor în care ne-am bãtut pe carte – în special dupã „dezgheþul” din 1964, când am avut, în mod aproape incredibil, acces la cele mai înalte valori culturale. Ne-am bãtut pe spectacol – celebrele timpuri ale „biletului în plus”, la film sau la teatru. Dupã 1989, aceste refugii au dispãrut. N-au mai fost necesare. Au fost concurate de opþiunile sporite. ªi de ofensiva subculturii ºi a produselor sale.
Traversãm o crizã a culturii? Dupã pãrerea mea, nu. E cert cã fenomenul cultural s-a restrâns între niºte limite mai apropiate de condiþia sa naturalã. N-au dispãrut însã cititorii avizaþi ºi inteligenþi ºi nici spectatorii cu simþ estetic. Am avut o dovadã recent: Opera Naþionalã – instituþie cãruia mulþi s-au grãbit sã-i cânte prohodul – a lansat o nouã premierã: baletul „Lacul lebedelor”. Aceasta este o „alfa ºi omega” a coregrafiei, o piatrã de încercare pentru orice instituþie care se respectã. Este ultimul lucru cu care cineva poate încerca sã triºeze. Ori poþi, ori nu. Tupeul nu este suficient. ªi spectatorii – care au umplut la refuz sala Operei sâmbãtã ºi duminicã - au putut sã constate cã demersul a fost cinstit: instituþia are resursele ºi aplombul necesare pentru o astfel de provocare! Aplauzele îndelungate au rãsplãtit munca exemplarã ºi talentul evident al unei echipe de profesioniºti care se poate mãsura cu superlativele genului.
Nu cred cã avem motive sã fim îngrijoraþi: nici cultura nu e pe ducã, nici Opera nu moare! Poate cã au mai puþini „adepþi”, dar cu siguranþã mai fideli ºi mai competenþi. ªi cultura, ºi Opera, se reaºeazã în alte tipare, proprii momentului pe care-l traversãm.
|
| Accesari:
2765
|
Adauga o opinie