Fără voie, aproape, dl Băsescu îmi evocă omul-orchestră care, la colț de stradă, încântă trecătorii cu melodii cântate la muzicuță, tobă și trompetă în același timp, folosindu-și aproape toate membrele din dotare. O atare performanță presupune îndemânare, atenție distributivă și, în plus, ceva ureche muzicală. Deși rezultatul nu este cel pe care-l poate oferi o adevărată orchestră, într-o sală clasică de concerte, el poate fi admis ca un soi de surogat pentru mai puținii cunoscători în ale armoniilor.N-aș vrea să spun că președintele democrat se exercită dintr-o secretă pasiune 'muzică'. Este, mai degrabă, meritul nevoii și al conjuncturii de a se expune într-un asemenea rol, pentru care încasările pot rămâne, cel mult la nivelul capacității pălăriei aruncate alături pe trotuar. Nu cred că dl Băsescu a râvnit la funcția de președinte. Cred că și dânsul intuiește că e o haină prea strâmtă și prea rigidă pentru gesticulația sa vioaie și imprevizibilă. Cu toate acestea, la momentul defecțiunii amicului său liberal, n-a ezitat să ia asupră și sarcina de a-l înfrunta pe mult mai stilatul pretendent social-democrat. A făcut-o dându-și seama că lunga conviețuire cu ideea că Palatul Cotroceni îi este hărăzit lui Stolojan a făcut vid, în jurul numelui acestuia nemaicrescând nimic. Că PNL, partid ce prin tradiție a avut mai mulți lideri decât era nevoie, se află într -o situație de criză a personalităților, nu e vina lui Stolojan. Este, însă, vina lui Băsescu, că în dorința de a-și relansa formațiunea, a aruncat în bătălia de la locale cam tot ce avea. Astfel încât pentru marele război nu prea i-au mai rămas comandanți. Partidul Democrat a devenit partidul-om, mai mult decât au fost altele de-a lungul timpului, el fiind perceput acum după chipul și asemănarea liderului ce a ajuns să cumuleze aproape toate autoritățile și sarcinile posibile. Ce mă nedumerește, însă, e faptul că marea miză a acestei toamne nu o reprezintă viitoarea echidistanță prezidențială, ci monopolul partizan al guvernării. Ca și celelalte partide care contează în competiție, democrații visează să aibă un președinte, pe care-l voi pierde în cazul în care acesta câștigă, mai degrabă decât un prim-ministru ce ar deriva din suma de victorii mai puțin spectaculoase în registrul legislativ. Cu ochii și cu mintea la onorurile prezidențiale, și cu resursele alocate în special acestora, partidele combatante visează la victorii din care nu vor câștiga mare lucru. Pentru un om ca Băsescu, pentru că de la el am plecat, schimbul cu Primăria poate fi mai mult decât dezavantajos, iar pentru partidul său ar putea însemna un veritabil cântec de lebădă, înaintea 'înghițirii' sale de către tovarășul liberal, mult mai bine structurat pe palierele intermediare. |