Fără voie, aproape, dl Băsescu îmi evocă omul-orchestră care, la colţ de stradă, încântă trecătorii cu melodii cântate la muzicuţă, tobă şi trompetă în acelaşi timp, folosindu-şi aproape toate membrele din dotare. O atare performanţă presupune îndemânare, atenţie distributivă şi, în plus, ceva ureche muzicală. Deşi rezultatul nu este cel pe care-l poate oferi o adevărată orchestră, într-o sală clasică de concerte, el poate fi admis ca un soi de surogat pentru mai puţinii cunoscători în ale armoniilor.N-aş vrea să spun că preşedintele democrat se exercită dintr-o secretă pasiune 'muzică'. Este, mai degrabă, meritul nevoii şi al conjuncturii de a se expune într-un asemenea rol, pentru care încasările pot rămâne, cel mult la nivelul capacităţii pălăriei aruncate alături pe trotuar. Nu cred că dl Băsescu a râvnit la funcţia de preşedinte. Cred că şi dânsul intuieşte că e o haină prea strâmtă şi prea rigidă pentru gesticulaţia sa vioaie şi imprevizibilă. Cu toate acestea, la momentul defecţiunii amicului său liberal, n-a ezitat să ia asupră şi sarcina de a-l înfrunta pe mult mai stilatul pretendent social-democrat. A făcut-o dându-şi seama că lunga convieţuire cu ideea că Palatul Cotroceni îi este hărăzit lui Stolojan a făcut vid, în jurul numelui acestuia nemaicrescând nimic. Că PNL, partid ce prin tradiţie a avut mai mulţi lideri decât era nevoie, se află într -o situaţie de criză a personalităţilor, nu e vina lui Stolojan. Este, însă, vina lui Băsescu, că în dorinţa de a-şi relansa formaţiunea, a aruncat în bătălia de la locale cam tot ce avea. Astfel încât pentru marele război nu prea i-au mai rămas comandanţi. Partidul Democrat a devenit partidul-om, mai mult decât au fost altele de-a lungul timpului, el fiind perceput acum după chipul şi asemănarea liderului ce a ajuns să cumuleze aproape toate autorităţile şi sarcinile posibile. Ce mă nedumereşte, însă, e faptul că marea miză a acestei toamne nu o reprezintă viitoarea echidistanţă prezidenţială, ci monopolul partizan al guvernării. Ca şi celelalte partide care contează în competiţie, democraţii visează să aibă un preşedinte, pe care-l voi pierde în cazul în care acesta câştigă, mai degrabă decât un prim-ministru ce ar deriva din suma de victorii mai puţin spectaculoase în registrul legislativ. Cu ochii şi cu mintea la onorurile prezidenţiale, şi cu resursele alocate în special acestora, partidele combatante visează la victorii din care nu vor câştiga mare lucru. Pentru un om ca Băsescu, pentru că de la el am plecat, schimbul cu Primăria poate fi mai mult decât dezavantajos, iar pentru partidul său ar putea însemna un veritabil cântec de lebădă, înaintea 'înghiţirii' sale de către tovarăşul liberal, mult mai bine structurat pe palierele intermediare.