S-auzi ºi sã nu-þi vinã sã crezi: cineva care, invitat sã se aºeze în fotoliul de preºedinte de partid, refuzã! Refuzã un obiect pentru care se duc, de regulã, bãtãlii dure, folosindu-se aproape orice mijloace. Un obiect care conferã, teoretic cel puþin, autoritate, influenþã, putere. Gestul aparþine lui Theodor Stolojan. Tip eminamente modest, care n-a luptat niciodatã pentru a se cãþãra pe scena ierarhiei, dar care ajuns pânã în vârful acestuia antrenat de conjuncturã ºi de crize. A fost ministru de finanþe în primul guvern ales, al lui Petre Roman. A demisionat în momentul în care a considerat cã i se cere sã facã lucruri în care nu crede ºi pe care nu le considerã oportune. A devenit prim-ministru într-o situaþie de crizã majorã, când aproape nimeni dintre politicienii momentului, nu era dispus sã-ºi asume o asemenea responsabilitate cu riscurile de rigoare. A stat 11 luni într-o funcþie în care prima lui obligaþie era sã reziste presiunilor sindicale ºi hemoragiei financiare. A comis cea mai mare împietate fiscalã, confiscând valuta agenþilor economici când în visteria þãrii mai rãmãseserã vreo doi galbeni. A coabitat cu un cabinet multicolor, în care se ciocneau interesele FSN-iste cu cele liberale sau agrare. A gestionat scrutinul electoral, încheiat fãrã zguduiri majore, dupã care ºi-a luat tãlpãºiþa spre zãri mai senine din punct de vedere fiscal. A fost înalt funcþionar la FMI. I-a urecheat pe moldovenii ºi pe tedjici pentru erorile reformei ºi, dupã încheierea stagiului, ºi-a fãcut un hotel ºi o platformã apartid. A cochetat cu PDSR-ul, cu APR-ul ºi s-a decis, finalmente pentru liberali. S-a înhãmat, adicã, la o ºaretã prea descheiatã pentru a atinge potoul prezidenþialelor. A obþinut o funcþie onorificã într-un partid care a reuºit sã-ºi pãstreze identitatea parlamentarã, cu preþul redeclanºãrii luptelor interne pentru putere. Iatã un trseu politic care, în parte îi explicã refuzul: de ce s-ar mai aºeza în scaunul dlui Stoica? Ca sã se lupte el cu Patriciu? Ca sã devinã el "ºef de garã la Lehliu"? Poate cã Theodor Stolojan s-a sãturat sã tot fie omul de sacrificiu. Poate cã a aflat cã poate obþine - în altã parte - ceva mai profitabil decât funcþia onorificã de liberal-ºef. |