S-auzi și să nu-ți vină să crezi: cineva care, invitat să se așeze în fotoliul de președinte de partid, refuză! Refuză un obiect pentru care se duc, de regulă, bătălii dure, folosindu-se aproape orice mijloace. Un obiect care conferă, teoretic cel puțin, autoritate, influență, putere. Gestul aparține lui Theodor Stolojan. Tip eminamente modest, care n-a luptat niciodată pentru a se cățăra pe scena ierarhiei, dar care ajuns până în vârful acestuia antrenat de conjunctură și de crize. A fost ministru de finanțe în primul guvern ales, al lui Petre Roman. A demisionat în momentul în care a considerat că i se cere să facă lucruri în care nu crede și pe care nu le consideră oportune. A devenit prim-ministru într-o situație de criză majoră, când aproape nimeni dintre politicienii momentului, nu era dispus să-și asume o asemenea responsabilitate cu riscurile de rigoare. A stat 11 luni într-o funcție în care prima lui obligație era să reziste presiunilor sindicale și hemoragiei financiare. A comis cea mai mare împietate fiscală, confiscând valuta agenților economici când în visteria țării mai rămăseseră vreo doi galbeni. A coabitat cu un cabinet multicolor, în care se ciocneau interesele FSN-iste cu cele liberale sau agrare. A gestionat scrutinul electoral, încheiat fără zguduiri majore, după care și-a luat tălpășița spre zări mai senine din punct de vedere fiscal. A fost înalt funcționar la FMI. I-a urecheat pe moldovenii și pe tedjici pentru erorile reformei și, după încheierea stagiului, și-a făcut un hotel și o platformă apartid. A cochetat cu PDSR-ul, cu APR-ul și s-a decis, finalmente pentru liberali. S-a înhămat, adică, la o șaretă prea descheiată pentru a atinge potoul prezidențialelor. A obținut o funcție onorifică într-un partid care a reușit să-și păstreze identitatea parlamentară, cu prețul redeclanșării luptelor interne pentru putere. Iată un trseu politic care, în parte îi explică refuzul: de ce s-ar mai așeza în scaunul dlui Stoica? Ca să se lupte el cu Patriciu? Ca să devină el "șef de gară la Lehliu"? Poate că Theodor Stolojan s-a săturat să tot fie omul de sacrificiu. Poate că a aflat că poate obține - în altă parte - ceva mai profitabil decât funcția onorifică de liberal-șef. |