Aproape că a trecut neobservată aniversarea a 20 de ani de la crearea celui mai original partid din România: Partidul Liber-Schimbist. Descins direct din filosofia lui Caragiale şi din viziunea sa artistică asupra politicianismului, renăscut brutal după Revoluţie, acest partid a fost o prezenţă greu de ignorat în cei vreo doi ani în care a funcţionat, având reprezentanţi aleşi în Parlament şi în consiliile locale. Nefiind nici pe departe luat ca o glumă de cele câteva zeci de mii de votanţi, PLS-ul oferea o alternativă lucidă la exemplele demagogice şi populiste la care se dedau de zor partidele apărute ca ciupercile după ploaie pe solul pârjolit o jumătate de secol de partidul unic.

Nu puţine dintre principiile acestui partid ar putea fi privite cu maximă seriozitate şi astăzi. Unul însă – cu rol de legatar, se dovedeşte mai actual ca oricând. Se preciza în statul partidului că rândurile sale vor fi deschise tuturor celor care-şi pierd identitatea iniţială, tranferându-se, cu arme şi bagaje, dintr-un partid în altul. Automat, aceştia urmau să obţină calitatea de liber-schimbişti,  beneficiind de calităţile pe care le implică mesajul politic.

Iată, astăzi mai mult ca oricând, spiritul liber-schimbismului este prezent, şi sub drapelul său evoluează un veritabil partid! Este vorba despre „independenţii” dlui Oprea, care pot fi caracterizaţi oricum, numai independenţi nu, atât timp cât fac din această calitate o monedă de schimb. Adică, părăsind partidele sub a căror „culoare” politică au avut acces şi succes în Parlamentul României, constituie o falsă independenţă, care-şi oferă serviciile celui care plusează şi le oferă mai mult decât ceea ce primiseră acolo de unde au plecat.

Desigur, lista motivaţiilor unui divorţ politic poate fi foarte lungă, şi împănată de elemente subiective şi obiective. Între acestea, cel mai puternic argument ar fi „nepotrivirea de caracter” – atunci când idealurile care l-au călăuzit pe respectivul parlamentar, sunt trădate de cei aflaţi în fruntea partidului, care o apucă pe căi cu care acesta nu este de acord. Reacţia cea mai justificată ar fi părăsirea – odată cu partidul – şi a incintei parlamentare. Acest lucru nu se întâmplă însă niciodată, leafa de parlamentar şi beneficiile ce decurg din această calitate fiind considerate mai preţioase decât idealurile. Dacă aruncăm o privire pe lista celor care formează efectivul partidului „Independent”, vom vedea că, cu câteva (puţine) excepţii, acesta e format ori din debutanţi în arena parlamentară, ori din personaje anonime, care nu s-au remarcat niciodată prin nimic. Sunt personaje, care n-au găsit o altă cale de a ieşi din anonimat decât prin gestul dezertării. O altă caracteristică a acestei categorii este aceea că, în exclusivitate, independenţii provin din formaţiunile aflate în opoziţie. Nu există nici măcar un caz de parlamentar din PDL, de exemplu, care să fi fost nemulţumit de politica dlui Boc şi să părăsească partidul, încolonându-se în detaşamentul comandat de generalul Oprea. Ar fi fost şi caraghios să se întâmple aşa ceva.

Cazuri de trecere de la un partid la altul, prin etapa „independenţei” au mai fost. Niciodată, însă, în proporţia înregistrată acum şi într-o formulă care, practic, parodiază ideea de partid. Iată de ce, pentru a intra în normalitate, le propun independenţilor să-şi asume moştenirea liber-schimbistă. Să se defileze sub drapelul ei.