Preşedintele Băsescu încheie anul în forţă, cu prezenţe active pe toate scenele posibile - inclusiv pe cea electorală, prin vizita făcută la casa părintească şi prin pungile de cadouri pentru copiii din bloc. Tonul discursului său este mai ferm, mesajul mai clar, iar obsesiile aproape aceleaşi. Cea care îl bântuie cel mai tare pe preşedintele tuturor românilor este presa. În consecinţă, cele mai dese şi mai acute referinţe ale domniei sale sunt cele care au în vizor presa. Este de-a dreptul paradoxal că tocmai presa este cea care vehiculează opiniile anti-presă ale preşedintelui şi că fără ea, predica sa ar fi în pustiu. Dar asta e realitatea şi să o luăm ca atare. Teoria unei 'anumite părţi a presei' nu este nouă. Ea a fost lansată de fostul preşedinte Iliescu imediat după prealuarea mandatului şi era expresia efectului neaşteptat pe care-l producea o presă liberă, nesupusă cenzurii de partid. Pentru cei care au ascultat o viaţă concertul monocord al orchestrelor de viori omagiale, apariţia partiturii trompetelor a apărut ca o disonanţă insuportabilă. Apărea, în peisaj, acea parte a presei dispusă să critice oricând şi pentru orice motiv, găsind în asta suportul independenţei de opinie. Fiecare putere de până acum a avut cântăreţii ei în strană şi echipele de zgomote potrivnice. Pentru Traian Băsescu, ca şi pentru Emil Constantinescu cu opt ani mai devreme, trecerea de la condiţia de răsfăţaţi ai presei, în calitatea lor de opoziţionişti, în aceea de ţinte ale acesteia, a fost extrem de incomodă. Dacă Iliescu ajunsese să se imunizeze, după zece ani de exerciţiu, şi să acceadă la un relativ grad de toleranţă, Băsescu nu dă nici un semn în acest sens. Ba, din contră, resentimentele sale se acutizează şi nu pierde nici un prilej să atace, prin 'mogulii' care deţin marile trusturi, orice atac la adresa sa. Băsescu va rămâne, probabil, proverbial prin reacţiile sale de intervenţie rapidă, telefonică, în emisiunile în care se exprimă puncte de vedere pe care nu le acceptă. Unei părţi a opiniei publice îi place această atitudine. Oamenii se gândesc că nici o dictatură nu e bună, cu atât mai puţin una a presei. Pentru Traian Băsescu consecvenţa în acest demers este însă riscantă. Nimeni n-a câştigat până acum vreo bătălie cu presa, iar preşedintele ar avea mai mult de câştigat aliindu-şi-o (nu mă refer, bineînţeles, la presa portocalie, care îi este fidelă, chiar cu riscul tirajului) pentru că, pe măsură ce se scurg anii de mandat fără ca traiul bun să ne copleşească, are tot mai multă nevoie de ea. Până să ajungă din nou în Opoziţie, pentru a putea fi răsfăţat...