Preºedintele Bãsescu încheie anul în forþã, cu prezenþe active pe toate scenele posibile - inclusiv pe cea electoralã, prin vizita fãcutã la casa pãrinteascã ºi prin pungile de cadouri pentru copiii din bloc. Tonul discursului sãu este mai ferm, mesajul mai clar, iar obsesiile aproape aceleaºi. Cea care îl bântuie cel mai tare pe preºedintele tuturor românilor este presa. În consecinþã, cele mai dese ºi mai acute referinþe ale domniei sale sunt cele care au în vizor presa. Este de-a dreptul paradoxal cã tocmai presa este cea care vehiculeazã opiniile anti-presã ale preºedintelui ºi cã fãrã ea, predica sa ar fi în pustiu. Dar asta e realitatea ºi sã o luãm ca atare. Teoria unei 'anumite pãrþi a presei' nu este nouã. Ea a fost lansatã de fostul preºedinte Iliescu imediat dupã prealuarea mandatului ºi era expresia efectului neaºteptat pe care-l producea o presã liberã, nesupusã cenzurii de partid. Pentru cei care au ascultat o viaþã concertul monocord al orchestrelor de viori omagiale, apariþia partiturii trompetelor a apãrut ca o disonanþã insuportabilã. Apãrea, în peisaj, acea parte a presei dispusã sã critice oricând ºi pentru orice motiv, gãsind în asta suportul independenþei de opinie. Fiecare putere de pânã acum a avut cântãreþii ei în stranã ºi echipele de zgomote potrivnice. Pentru Traian Bãsescu, ca ºi pentru Emil Constantinescu cu opt ani mai devreme, trecerea de la condiþia de rãsfãþaþi ai presei, în calitatea lor de opoziþioniºti, în aceea de þinte ale acesteia, a fost extrem de incomodã. Dacã Iliescu ajunsese sã se imunizeze, dupã zece ani de exerciþiu, ºi sã acceadã la un relativ grad de toleranþã, Bãsescu nu dã nici un semn în acest sens. Ba, din contrã, resentimentele sale se acutizeazã ºi nu pierde nici un prilej sã atace, prin 'mogulii' care deþin marile trusturi, orice atac la adresa sa. Bãsescu va rãmâne, probabil, proverbial prin reacþiile sale de intervenþie rapidã, telefonicã, în emisiunile în care se exprimã puncte de vedere pe care nu le acceptã. Unei pãrþi a opiniei publice îi place aceastã atitudine. Oamenii se gândesc cã nici o dictaturã nu e bunã, cu atât mai puþin una a presei. Pentru Traian Bãsescu consecvenþa în acest demers este însã riscantã. Nimeni n-a câºtigat pânã acum vreo bãtãlie cu presa, iar preºedintele ar avea mai mult de câºtigat aliindu-ºi-o (nu mã refer, bineînþeles, la presa portocalie, care îi este fidelã, chiar cu riscul tirajului) pentru cã, pe mãsurã ce se scurg anii de mandat fãrã ca traiul bun sã ne copleºeascã, are tot mai multã nevoie de ea. Pânã sã ajungã din nou în Opoziþie, pentru a putea fi rãsfãþat...