La premiera "Senatorului melcilor", regele Cioabã s-a suit pe scenã pentru a protesta împotriva "imaginii" pe care filmul lui Daneliuc o proiecta asupra etniei þigãneºti. Un gest, la urma-urmei, de înþeles, pentru cã nimãnui nu-i face plãcere sã se vadã într-o oglindã pe care o considerã strâmbã. Regele Cioabã ignorã însã faptul cã avea de-a face cu o creaþie artisticã ce-ºi poate permite anumite libertãþi în relaþia sa cu realitatea, sau cu ceea ce se considerã a fi realitatea. Gestul sãu, patetic ºi comic totodatã, mã duce cu gândul la o obsesie mai generalã, care pe noi, românii, ne frãmântã mai mult decât pe conlocuitorii noºtri romi, ºi care genereazã gesturi la fel de patetice ºi comice, într-o variantã în care noi înþelegem imaginea ca pe o cãmaºã curatã pe care ne-o punem doar duminica, atunci când avem musafiri. Uitând cã imaginea reprezintã totalitatea ipostazelor în care ne aflãm, de dimineaþã pânã searã, aceea în care cei din jur ne observã si ne evalueazã.
Or, faptul cã suntem atât de preocupaþi de aparenþe nu face altceva decât sã confirme lipsa noastrã de disponibilitate faþã de esenþe. Þiganii dlui Cioabã nu sunt mai rãi pentru cã filmul lui Daneliuc îi prezintã astfel, ci pur ºi simplu pentru cã aºa sunt - unii dintre ei - ºi nici Consiliul Europei nu-i va face mai buni, cum nu ne poate face nici pe noi. Unica ºansã este sã învãþãm a fi ceea ce ne dorim cu atâta ardoare. Adicã oameni civilizaþi, aspirând sã trãiascã într-o lume civilizatã. |