La premiera "Senatorului melcilor", regele Cioabă s-a suit pe scenă pentru a protesta împotriva "imaginii" pe care filmul lui Daneliuc o proiecta asupra etniei ţigăneşti. Un gest, la urma-urmei, de înţeles, pentru că nimănui nu-i face plăcere să se vadă într-o oglindă pe care o consideră strâmbă. Regele Cioabă ignoră însă faptul că avea de-a face cu o creaţie artistică ce-şi poate permite anumite libertăţi în relaţia sa cu realitatea, sau cu ceea ce se consideră a fi realitatea. Gestul său, patetic şi comic totodată, mă duce cu gândul la o obsesie mai generală, care pe noi, românii, ne frământă mai mult decât pe conlocuitorii noştri romi, şi care generează gesturi la fel de patetice şi comice, într-o variantă în care noi înţelegem imaginea ca pe o cămaşă curată pe care ne-o punem doar duminica, atunci când avem musafiri. Uitând că imaginea reprezintă totalitatea ipostazelor în care ne aflăm, de dimineaţă până seară, aceea în care cei din jur ne observă si ne evaluează.

Or, faptul că suntem atât de preocupaţi de aparenţe nu face altceva decât să confirme lipsa noastră de disponibilitate faţă de esenţe. Ţiganii dlui Cioabă nu sunt mai răi pentru că filmul lui Daneliuc îi prezintă astfel, ci pur şi simplu pentru că aşa sunt - unii dintre ei - şi nici Consiliul Europei nu-i va face mai buni, cum nu ne poate face nici pe noi. Unica şansă este să învăţăm a fi ceea ce ne dorim cu atâta ardoare. Adică oameni civilizaţi, aspirând să trăiască într-o lume civilizată.