Nu de mult, într-un jurnal de televiziune apărea un tânăr pe care reporterul îl chestiona în legătură cu o neregularitate. 'Bine, dar n-aţi văzut poliţistul?' îl întreba reporterul. 'Ba da, dar am crezut că e un om!' Rezist tentaţiei de a face speculaţii 'subţiri' pe seama acestei exprimări. Pentru că n-am nici o îndoială că tânărul respectiv se referea la înfăţişare şi nu la caracterul poliţistului. Şi sunt de acord cu el. Aşa cum i-au îmbrăcat creatorii de modă ai Ministerului de Interne, poliţiştii români par mai degrabă nişte oameni oarecare, decât nişte reprezentanţi autorizaţi prin uniformă ai unor autorităţi. Ei pot fi confundaţi lesne cu cei din jur pentru că uniforma lor nu este una distinctivă. Probabil că din dorinţa de a-i umaniza pe purtătorii de uniforme, cei care au luat decizia respectivă au reuşit să îi facă confundabili. Chiar dacă între timp poliţia s-a demilitarizat, rostul uniformei rămâne. Ea este, în primul rând, o legitimaţie, prin care cei care o poartă impun respectul datorat instituţiei. A pune semnul egalităţii între militari şi uniformă e din capul locului o prostie. Există atâtea profesii sau domenii de activitate care n-au nimic de-a face cu milităria, şi care sunt distinctive. Până la urmă, în toată povestea asta, este vorba despre gust şi inspiraţie. Ambele se regăsesc cu zgârcenie în ceea ce a rezultat, iar rezultatul va trebui suportat ani de zile de cei în cauză pentru că schimbarea unei uniforme implică cheltuieli formidabile. Greşelile se plătesc - spune un proverb. În cazul nostru, greşeala celor care au acceptat cu uşurinţă o propunere nereuşită, va fi plătită de dificultatea cu care purtătorii de uniforme îşi vor putea exercita autoritatea în mijlocul unor oameni tentaţi să-i considere mai degrabă de-ai lor. Şi nu în sensul cel mai bun al termenului.