Nu de mult, într-un jurnal de televiziune apărea un tânăr pe care reporterul îl chestiona în legătură cu o neregularitate. 'Bine, dar n-ați văzut polițistul?' îl întreba reporterul. 'Ba da, dar am crezut că e un om!' Rezist tentației de a face speculații 'subțiri' pe seama acestei exprimări. Pentru că n-am nici o îndoială că tânărul respectiv se referea la înfățișare și nu la caracterul polițistului. Și sunt de acord cu el. Așa cum i-au îmbrăcat creatorii de modă ai Ministerului de Interne, polițiștii români par mai degrabă niște oameni oarecare, decât niște reprezentanți autorizați prin uniformă ai unor autorități. Ei pot fi confundați lesne cu cei din jur pentru că uniforma lor nu este una distinctivă. Probabil că din dorința de a-i umaniza pe purtătorii de uniforme, cei care au luat decizia respectivă au reușit să îi facă confundabili. Chiar dacă între timp poliția s-a demilitarizat, rostul uniformei rămâne. Ea este, în primul rând, o legitimație, prin care cei care o poartă impun respectul datorat instituției. A pune semnul egalității între militari și uniformă e din capul locului o prostie. Există atâtea profesii sau domenii de activitate care n-au nimic de-a face cu milităria, și care sunt distinctive. Până la urmă, în toată povestea asta, este vorba despre gust și inspirație. Ambele se regăsesc cu zgârcenie în ceea ce a rezultat, iar rezultatul va trebui suportat ani de zile de cei în cauză pentru că schimbarea unei uniforme implică cheltuieli formidabile. Greșelile se plătesc - spune un proverb. În cazul nostru, greșeala celor care au acceptat cu ușurință o propunere nereușită, va fi plătită de dificultatea cu care purtătorii de uniforme își vor putea exercita autoritatea în mijlocul unor oameni tentați să-i considere mai degrabă de-ai lor. Și nu în sensul cel mai bun al termenului. |