Nu de mult, într-un jurnal de televiziune apãrea un tânãr pe care reporterul îl chestiona în legãturã cu o neregularitate. 'Bine, dar n-aþi vãzut poliþistul?' îl întreba reporterul. 'Ba da, dar am crezut cã e un om!' Rezist tentaþiei de a face speculaþii 'subþiri' pe seama acestei exprimãri. Pentru cã n-am nici o îndoialã cã tânãrul respectiv se referea la înfãþiºare ºi nu la caracterul poliþistului. ªi sunt de acord cu el. Aºa cum i-au îmbrãcat creatorii de modã ai Ministerului de Interne, poliþiºtii români par mai degrabã niºte oameni oarecare, decât niºte reprezentanþi autorizaþi prin uniformã ai unor autoritãþi. Ei pot fi confundaþi lesne cu cei din jur pentru cã uniforma lor nu este una distinctivã. Probabil cã din dorinþa de a-i umaniza pe purtãtorii de uniforme, cei care au luat decizia respectivã au reuºit sã îi facã confundabili. Chiar dacã între timp poliþia s-a demilitarizat, rostul uniformei rãmâne. Ea este, în primul rând, o legitimaþie, prin care cei care o poartã impun respectul datorat instituþiei. A pune semnul egalitãþii între militari ºi uniformã e din capul locului o prostie. Existã atâtea profesii sau domenii de activitate care n-au nimic de-a face cu militãria, ºi care sunt distinctive. Pânã la urmã, în toatã povestea asta, este vorba despre gust ºi inspiraþie. Ambele se regãsesc cu zgârcenie în ceea ce a rezultat, iar rezultatul va trebui suportat ani de zile de cei în cauzã pentru cã schimbarea unei uniforme implicã cheltuieli formidabile. Greºelile se plãtesc - spune un proverb. În cazul nostru, greºeala celor care au acceptat cu uºurinþã o propunere nereuºitã, va fi plãtitã de dificultatea cu care purtãtorii de uniforme îºi vor putea exercita autoritatea în mijlocul unor oameni tentaþi sã-i considere mai degrabã de-ai lor. ªi nu în sensul cel mai bun al termenului.