„Când China se va trezi, lumea se va cutremura” – spunea, cu două secole în urmă un faimos personaj istoric de pe meleaguri franţuzeşti. Chestia cu cutremurul s-a adeverit taman săptămâna trecută când la Beijing a poposit premierul român, într-una dintre rarele sale vizite oficiale externe. N-aş băga mâna în foc că există o relaţie funcţională între cele două evenimente, dar faptul e fapt. Poate că China s-a cutremurat doar la constatarea că. după mai bine de zece ani, românii s-au mai deşteptat din somnul raţiunii în care i-a cufundat competiţia politică internă, în care subiectul „China” a fost evitat, de unii dintr-o jenă ce ţinea de posibile afilieri ideologice, iar de alţii din ignoranţă de acelaşi tip.

Premierul român, Boc pe nume, a luat drumul Chinei cu un pachet masiv de propuneri cu care speră să atragă marele investitor care este statul chinez. Poate cel mai mare din câţi sunt la ora asta. Şi singurul cu rating de ţară de 3A, valabil.  Numai că gestul său este tardiv. 

Am avut şansa de a mă afla în grupurile de ziarişti care au participat la vizitele oficiale în China ale diferiţilor demnitari români. De fiecare dată chinezii îşi arătau disponibilitatea de a investi în România şi veneau chiar ei cu propuneri concrete. Podul dintre Galaţi şi Tulcea, de peste Dunăre, a fost ideea lor. La fel şi centura Capitalei. La fel şi câteva societăţi mixte de telecomunicaţii. Delegaţiile române se întreceau acasă cu propunerile şi le aruncau prin sertare. O vreme motivul invocat a fost că Uniunea Europeană, în care ne pregăteam să intrăm, n-ar privi cu ochi buni o apropiere de China, în dauna intereselor occidentale. De fapt, toate proiectele au căzut la „examenul şpăgii”: s-a calculat ce-ar putea ieşi pe lângă contracte, comisioane, şi s-a constatat că nimic. Chinezii nu dădeau şpagă. Pentru că în spatele lor era statul, care-i împuşca pe stadioane pe primitorii şi dătătorii de sume necontabilizate. Şi s-a mers înainte pe vechile reţete. În loc să se facă autostrăzi cu chinezii, care ofereau şi finanţarea, s-au preferat companii americane sau locale cu care se putea trata onorabil.

China a manifestat, în ultimii 20 de ani, o neaşteaptată şi surprinzătoare înţelegere faţă de o Românie care tocmai dăduse de pământ cu „nobilele idealuri” pe care ea le mai preţuia. Chinezii au fost primii care ne-au oferit un ajutor nerambursabil (cică găsiseră o datorie mare veche, uitată) când ne era mai greu. Ne-au primit cu onoruri pe care de regulă le rezervau naţiunilor importante. Au venit la noi şi au suportat cu înţelegere afronturi protocolare pentru care alţii ne-ar fi declarat război. Şi au tot aşteptat un semn de bun simţ din partea noastră.

Cel de acum e posibil să fie tardiv. Pe tabla de şah a lumii, din punct de vedere politic, România nu mai înseamnă nimic. Economic – nici atât, în timp ce China devine stăpânul jocului. S-ar putea ca o nouă generaţie pragmatică de la Beijing să nu mai ţină cont de nostalgiile liderilor care au învăţat româneşte la Bucureşti şi se mai delectează citindu-l pe Eminescu sau cântând  romanţe şi să spună: Basta! Cine sunt ăştia? Şi ce naiba mai vor, acum, de la noi?