La summit-ul "sărăciei" de la Monterrey, în Mexic, preşedintele Bush a pus degetul pe rană, adevărata rană a lumii a treia şi a "riveranilor": nu mai suntem dispuşi - a spus preşedintele american - să sponsorizăm corupţia şi prostul management al guvernelor! Pentru că acesta este adevărul: cea mai mare parte a banilor pe care ţările dezvoltate şi organismele internaţionale i-au îndreptat către ţările sărace, au intrat în buzunarele şi în conturile unor guvernanţi lipsiţi de scrupule şi indiferenţi faţă de soarta popoarelor pe care le reprezentau. În linii mari, cam asta este problema. FMI-ul, către care se îndreaptă sistematic reproşurile şi resentimentele celor care nu primesc cât şi când aşteaptă, sau nu primesc fără garanţii şi îndeplinirea unor baremuri care, din capul locului, implică mai puţine posibilităţi de deturnare sau de furt. Iar chestiunea sărăciei apare mai puţin ca un dat natural, cât o consecinţă a lipsei de onestitate sau de performanţă a administratorilor. La nevoie putem admite că o ţară este, în linii mari, o societate comercială, un SRL care are un consiliu de administraţie - Guvernul, un şef al consiliului - premierul şi un număr de acţionari - populaţia. Dacă preşedintele- director general este bine intenţionat şi nu acceptă ideea "încăpuşării", iar consiliul de administraţie îşi face datoria, atunci probabilitatea ca acţionarii să primească dividente e mare. Dar dacă treaba este prost condusă, prost derulată, dacă cheltuielile sunt mari şi nejustificate, dacă se acceptă ideea că se poate trăi şi pe datorie, atunci "acţionarii" nu vor avea nici mâncare suficientă, nici căldură, nu-şi vor putea permite să ducă o viaţă decentă pentru că trebuie să care în spinare un aparat administrativ corupt, rău intenţionat şi neperformant. Aici este problema, şi tot aici este cheia rezolvării ei.