Ştiţi anecdote cu rabinul care judeca problemele credincioşilor în stil propriu: îi spunea fiecărui reclamant „şi tu ai dreptate!”. Iar când un al treilea venea şi, pe bună dreptate, se mira că le dădea... dreptate amândurora, conchidea: Vezi? Şi tu ai dreptate!

Cam aşa stau lucrurile şi la noi cu acest scandal al salariilor profesorilor. Să luăm puţin lucrurile în ordine cronologică: mai întâi a fost Parlamentul, ai cărui membri, într-un elan de generozitate electorală, au decis în unanimitate să majoreze lefurile profesorilor cu 50 la sută. Dascălii au constituit, de-a lungul ultimilor ani, categoria cea mai defavorizată. Întotdeauna banii bugetului se terminau când le venea lor rândul. Întodeauna era invocată o viitoare majorare, când se va mai întrema acesta. Prost plătit, prost îmbrăcat, corpul profesoral a cunoscut o deteriorare aproape continuă. Calitatea tot mai slabă a dascălilor s-a reflectat direct asupra rezultatului muncii lor: serii după serii de analfabeţi cu diplomă. S-a considerat că lucrurile pot fi remediate doar printr-o mai bună salarizare. Salariile mai mari vor genera concurenţă şi, implicit, calitate. Numai că socoteala din târg a Parlamentului nu s-a prea potrivit cu cea de acasă a Guvernului, prins nepregătit de iniţiativa legislativă menită să-l pună pe Tăriceanu în faţa unui fapt împlinit. Evident că o astfel de soluţie nu putea fi acceptată decât de un guvern incompetent, sau indiferent la ce se întâmplă după el. E drept că, în plin scandal, au început să iasă la iveală fel de fel de situaţii din care reieşea că acelaşi guvern face o risipă incredibilă dând salarii exorbitante unor întregi categorii de funcţionari publici, aflaţi în afara oricăror reglementări. Dar, în practica guvernării, lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, în sensul că nu rezolvi o probloemă tăind dintr-o parte şi dând în alta. Aici nu era vorba doar despre leafa profesorilor, ci mai ales despre ceea ce această măsură avea să declanşeze: un val de revendicări asemănătoare. Opoziţia lui Tăriceanu este justificată şi de bun simţ – dacă toate celelalte acţiuni ale guvernului s-ar fi putut înscrie în aceşti parametri. Dar nu s-au înscris! Ultimul act al scandalului s-a consumat la Cotroceni, unde preşedintele Băsescu, aflat între ciocanul popular şi nicovala executivă, a preferat să fie pe placul votanţilor. Pentru el personal, respingerea legii şi returnarae ei la Parlament ar fi putut căpăta semnificaţii păguboase pentru partidul pe care-l ocroteşte.

Şi astfel s-a ajuns într-o situaţie imposibilă: Parlamentul a dat o lege, pe care Executivul nu poate să o aplice decât cu preţul declanşării haosului economic! Başca, peste toate astea mai pluteşte şi spectrul crizei care bate la uşă şi pentru care o astfel de măsură ar însemna, practic, o acutizare a fenomenului.

Se putea evita o astfel de situaţie? Probabil că da. Ar fi fost însă necesar ca aburii beţiei electorale să nu fi rătăcit minţile oamenilor. Parlamentari, guvernanţi, salariaţi, laolaltă...