Ceva mai târziu decât ar fi impus-o decenţa, Teodor Stolojan a anunţat că-şi dă demisia dintr-o funcţie pe care a ocupat-o, aproape doi ani, fără nici un temei moral. Aproape concomitent, Partidul Naţional Liberal a anunţat, la rândul său, că-l exclude din partid. O figură de stil, aproape, atâta timp cât, prin lege, Stolojan ar fi trebuit el însuşi să demisioneze din partid, odată cu preluarea funcţiei de sfătuitor al noului preşedinte. Dar acestea au devenit, în ultima vreme, simple mofturi de care nimeni nu mai ţine cont. Cele două acte coroborate cu lansarea platformei de la Piteşti, constituie o veritabilă sinucidere politică a celui care a fost Teodor Stolojan. A apărut pe firmamentul politic al patriei cu discreţie, ca ministru al finanţelor în guvernul de după alegerile din mai '90. A demisionat cu puţin înainte de liberalizarea preţurilor, datorită unor neconcordanţe de viziune cu premierul Roman. După mineriada din septembrie 91, când s-a pus problema unui guvern de urgenţă, care să pregătească alegerile din '92, cineva şi-a adus aminte de el şi i l-a propus lui Iliescu, care l-a validat în funcţia de premier. Pe fondul crizei generale, cu ample mişcări sindicale, Stolojan s-a remarcat prin încăpăţânarea cu care s-a împotrivit cererilor ultimative ale sindicaliştilor. 'Am să negociez până o să cad lat sub birou' - a fost replica ce s-a întipărit în mintea oamenilor sătui de agitaţie şi de tulburare. Stolojan părea să fie omul potrivit pentru a le stopa. În anul în care s-a aflat la cârma Executivului n-a făcut nimic, cu excepţia, poate, a unei măsuri care putea să aibă efecte catastrofale - naţionalizarea valutei. Din fericire, n-a avut iar Stolojan a rămas în memoria publică ca un politician ferm şi stăpân pe sine. A renunţat la politică în favoarea unui salariu bun la Banca Mondială. A revenit, după încheierea misiunii, pentru a-i face campanie lui Iliescu, la alegerile din '96. A petrecut câţiva ani elaborând formule politice, sponsorizat de Tofan. S-a înscris în cursa prezidenţială în 2000, neobţinând mare lucru. În noul moment de criză liberală, Stoica, în pierdere de autoritate, a văzut în el soluţia unui soi de 'principe Carol', adus din afară, ca să-i ţină uniţi pe urmaşii Brătienilor. S-a remarcat prin încăpăţânarea cu care a stăvilit tradiţionalele disidenţe şi a forţat, practic, formarea Alianţei. A capotat surprinzător în campanie, deschizându-i calea spre vârfuri lui Traian Băsescu. Stolojan iese dintr-un partid cu care n-a prea avut nimic în comun, propunându-şi ciudatul obiectiv de a-l reforma din afară. Lansează pripit o platformă fără suport şi se dă în stambă alături de câţiva protestatari din motive de înlăturare de la ciolan. Din acest moment, Theodor Stolojan intră în galeria 'foştilor'. Viitorul său e oriunde altundeva, dar nu în politică...