Pentru mulți contemporani de-ai noștri, semnificația zilei de 6 martie a căzut în uitare. S-au uitat până și numele bulevardelor (sau străzilor) cu... același nume, care au făcut un viraj în timp, spre Kogălniceanu și Carol I. Și, totuși, la 6 martie 1946 s-a produs un eveniment care avea să marcheze decisiv evoluția societății românești pe drumul plin de hârtoape al istoriei. Formula acreditată de istoriografia comunistă a fost că, în acea zi, la București se instala primul guvern democratic de după război, ca rezultat al primelor alegeri libere. Cât de democratic a fost guvernul și cât de libere alegerile, mai este de discutat și de analizat, cu atât mai mult cu cât acești pași se făceau avându-i în casa noastră pe „campionii drepturilor omului" - oamenii lui Ștalin. Mai importantă mi se pare definirea celui care a reprezentat acest interval - primul-ministru Petru Groza. În elanul postrevoluționar, de demolare a însemnelor vechiului regim, niște neghiobi au dat jos de pe soclu și bustul acestui om de stat, al cărui destin s-a împărțit dramatic, între tendințele centrifuge ale momentului istoric. Am avut șansa să-1 cunosc și să mă onoreze cu prietenia sa, pe dl Pamfil Ripoșanu, celebru avocat american, stins din viață în urmă eu vreo doi ani, care i-a fost lui Petru Groza șef de cabinet și ginere. Dincolo de relația afectivă, de rudenie, dl Ripoșanu era cel mai în măsură să facă portretul acestui personaj, ale cărui convingeri intime se situau, fără nici un dubiu, pe baricadele normalității și ale umanismului, dar ale cărui respon- sabilități aveau de făcut față enormelor presiuni venite din partea celor pe ale căror mâini ne abandonaseră campionii democrației. Compromisurile pe care le-a făcut dr. Petru Groza au avut meritul de a salva ce se mai putea din ghearele totalitarismului, din ceea ce libertatea de expresie și creație avusese valoros. Ca șî multe alte personaje istorice, Petru Groza mai așteaptă încă dreapta, imparțiala judecată a unei istorii eliberate de fanatism și partizanat. N-am să închei înainte de a reda una dintre amintirile cele mai sugestive pe care mi le-a povestit dl Ripoșanu : după armistițiu, ambasadorul american la Moscova, Averell Harrimann, a vizitat Bucureștiul. La o recepție dată în onoarea lui, o cunoscută doamnă, reprezentantă a high-life- ului dâmbovițean,1-a întrebat în timpul dansului: „Ce ați sfătui o tânără persoană să facă în acest moment? Să părăsească țara sau să rămână?" Diplomat, Harrimann i-a răspuns: „Nu pot să vă dau nici un sfat. Dar m-aș bucura să ne vedem la Washington". Semn că la ora respectivă, zarurile erau deja aruncate...