Un român a murit încercând să salveze de la înec doi copii. S-a aruncat în apă, dar s-a lovit la cap de un stabilopod, decedând pe loc. Copiii în ajutorul cărora sărise fără a sta pe gânduri nu erau ai lui. Erau doi copii evrei. Din ţara unde el muncea, lăsându-şi acasă proprii copii, pentru a câştiga un ban cu care să le facă viaţa mai uşoară. Muncitorul român ar fi putut - aşa cum au făcut-o mulţi dintre martorii localnici - să se uite  pur şi simplu. Să strige după ajutor. Să aştepte să vină salvatorii calificaţi. Nu numai că nu erau copiii lui, dar erau membri unei colectivităţi care nu-i tratează prea bine, în general, pe românii care vin la ei să muncească. Muncitorul român n-a făcut nimic din toate acestea. Pur şi simplu s-a aruncat în apă. Fără să se gândească la faptul că în acest fel şi-ar putea pune în pericol propriii săi copii. A fost o tragedie. Una dintre multele cu care e confruntată ţara în care românii continuă să meargă pentru a câştiga banul pe care nu-l pot câştiga în ţară. Şi unde pot muri oricând în explozia unei bombe-capcană. Românii cunosc acest risc şi-l înfruntă. De foame. De disperare. Muncitorul român a fost, însă, "victima" unei stări de spirit. Aceeaşi stare care a făcut ca nu puţini români să-i ajute - cu riscuri majore - pe evreii prigoniţi în timpul războiului. Să-i ascundă şi să-i salveze de la o soartă crudă şi nemeritată. Românii n-au fost, niciodată, în gena lor, ostili cuiva din principiu. Toţi cei care au venit pe aceste meleaguri cu gânduri bune şi-au găsit adăpost şi o a doua patrie. N-a fost nevoie ca cineva să le spună şi să-i înveţe, să fie umani şi toleranţi. Proiectul de lege recent votat de parlament, care ar urma să-i sancţioneze pe cei care manifestă sentimente antisemite sau care contestă holocaustul, mi se pare un abuz. Şi o palmă nemeritată pentru oamenii de felul muncitorului român.