Pe orice aeroport din lume, fie că e vorba de America, fie că e vorba de Africa, pentru cărucioarele de transport al bagajelor nu se plăteşte nici o taxă. Este un serviciu pe care companiile aviatice îl pun la dispoziţia publicului, gratuit, compensându-l prin publicitatea făcută pe cărucioare sau prin alte metode. La Bucureşti - Otopeni, prima poartă şi cartea de vizită a celei mai originale dintre tranziţiile acestui secol, un cărucior te costă 2.000 de lei. Vii din Alaska si n-ai bani româneşti la tine, treaba ta. Un băiat voinic din personalul aeroportului pentru asta e plătit: să vegheze ca nu cumva vreun călător-infractor să pună mâna pe cărucior fără să o bage mai întâi în buzunar.

Este o mârlănie tipic românească, din categoria celor pe care ne place să le etalăm, mai ales când nu e cazul. Aeroportul Otopeni a fost - şi a rămas - terenul de predilecţie al acestui sport. Aici eşti în continuare vânat de taximetrişti hrăpăreţi, la ale căror manifestări suburbane toată lumea închide ochii (probabil cu interes), în loc să se organizeze un sistem de transport civilizat. Aici îţi cari bagajele peste garduri până în parcare, pentru că maşinile n-au acces la peronul de sosiri. Aici...

Ce folos că faţa aeroportului se mai schimbă, dacă mitocanii rămân?