Legea ANI ar fi trebuit să fie un avort juridic. S-a născut înainte de termen, având greutatea minimă pentru a supravieţui şi o serie de organe esenţiale nedezvoltate sau malformate. A fost hrănită la sânul câtorva politicieni cu laptele acru al incompetenţei şi dată apoi pe mâna unui personaj dubios, pentru a i se face educaţie. Când să dea examenul de maturitate, comisia de la Curtea Constituţională a trântit-o de două ori pe motiv de nelegalitate, anulându-i studiile de parcă le-ar fi făcut la Spiru Haret, de la distanţă. Soarta ei ar fi fost tristă dacă nu i-ar fi sărit în ajutor Europa, cea atât de sensibilă la nevoile orfanilor. Dacă   nu-i găsiţi iute un rost nu mai pupaţi Schengen la anul! – a fost mesajul transmis de la Bruxelles prin aceeaşi mamă vitregă, devenită între timp europarlamentar.

Şi iată că jucăm jocul: „ei se fac că vor să luptăm cu corupţia, noi ne facem că luptăm!”. După atacurile la baionetă ale lui Frunda, urmează un vot cuminte în ambele Camere: legea e atât de neputincioasă, chiar cu vechile prevederi, încât n-are rost să ne mai batem capul cu ea – îşi spun demnitarii şi parlamentarii, iar ultimii se pregătesc de noul botez. Aşa cum este, legea ANI dă doar o satisfacţie formală Comisiei Europene. Ea se alătură DNA în evantaiul de „înlocuitori” juridici prin care, chipurile, lupta cu corupţia ar fi mai nemiloasă. Cine are însă curajul să răsfoiască bilanţul celor două instituţii va constata că: DNA deschide tot felul de procese care în final se-nchid pe motiv de vicii deprocedură; ANI prinde cu ocaua mică doar demnitari neglijenţi care uită ce-au scris ultima dată în declaraţiii sau fac „mişto” introducând bunuri necuantificabile. În forma actuală probabil că vom aştepta mult şi bine până când insectarul său va fi prins cu acul primul parlamentar care s-a îmbogăţit în cursul mandatului din altceva decât din leafă şi diurnă.

O problemă adiacentă care-i frământă pe politicieni este cum să mai ia ceva de la bogaţi şi să dea la săraci fără a se face apel la procedurile haiduceşti.    UNPR-ul lui Oprea – el însuşi un om destul de bogat – a venit cu o idee din care vrea să facă un proiect de lege şi să introducă taxa de solidaritate a bogătanilor. Averea personală (noţiune destul de nebuloasă) compusă din bunuri imobile şi mobile (case, maşini, iahturi, elicoptere) care depăşeşte vreo 600.000 euro ar urma să fie taxată cu 1% pe an. În acest fel, cred uneperiştii, s-ar putea strânge doar anul ăsta vreun miliard de euro, ce ar urma să fie dirijaţi spre fondul de pensii. Idee nobilă, dar total inaplicabilă. Când se va face inventarul bogătanilor, s-ar putea să se ajungă la concluzia că în România aşa ceva nu există!

O chestiune cu adevărat importantă o constituie solidaritatea văzută prin prisma actelor de binefacere. În toată lumea civilizată mari bogătaşi îşi direcţionează parte importantă din avere (contra unor facilităţi fiscale, evident) spre domeniile pe care statul nu le poate susţine suficient: sănătate, educaţie, cultură. Cred că şi la noi, unii dintre marii îmbogăţiţi ar avea astfel de impulsuri dacă reglementările fiscale n-ar fi atât de restrictive: practic, poţi să donezi doar 2% din venituri. Şi nimeni nu are chef să dea statului nişte sume de care să dispună acesta după bunul plac al guvernanţilor temporari. Şi atunci ce să facă bogaţii noştri, decât să-şi facă palate  şi să-şi ia flotile de maşini de fiţe înmatriculate pe firmă?